Dragi părinți, vreau să vă scriu astăzi despre mediul de care deseori vorbim, cel în care noi trăim. Nu mă refer doar la cel în care trăiesc copiii, ci la mediul în care fiecare dintre noi trăim zi de zi.
Atunci când noi conștientizăm cât de important e ceva anume, vrem să oferim mai departe copiilor noștri. Când conștientizăm și simțim binele, ne dorim să îl oferim copiilor noștri. Cu siguranță nutrim ca ei să reușească în viață, vrem să le oferim tot ce este mai bun și mai minunat, conștienți fiind că prima parte din viața lui depinde de noi, părinții.
De asemenea, știm că educația pe care le-o oferim e condiția ca ei să reușească în viață, mai apoi. Noi creăm startul copilului în viață.
Așadar, dacă noi realizăm cât de important e mediul în care trăim, vom ști automat ce mediu să oferim copilului nostru.
Cea mai bună formă de a oferi educație nu este neapărat cea în care învățăm pe de rost anumite lucruri, ci e vorba de a oferi cadrul necesar pentru ca fiecare om să-și exprime și să-și scoată la iveală potențialul imens pe care îl are ascuns înăuntrul lui. Iar asta nu presupune decât mediul în care trăim.
Chiar dacă, de multe ori, încercăm să punem totul pe seama geneticului, pe seama genelor, a trăsăturilor de familie, mai devreme sau mai târziu înțelegem că nu e real. Observăm la noi că, atunci când avem de luat o decizie și suntem într-o stare de stres, deciziile sunt greșite și nu merge nimic bine. În schimb, când armonia este predominantă, când ne simțim bine, fiind într-o stare de pace, reușim să luăm cele mai bune decizii și nu mai reacționăm din frici și din convingeri, adică din ceea ce mintea ne transmite.
De fiecare dată când ne întrebăm dacă să ne credem mintea sau nu, observăm că, dacă am crede-o, dacă mintea ar fi cu totul în slujba noastră, se presupune că am avea cea mai frumoasă viață. Dar nu e tocmai așa, fiindcă nu o avem, mintea ne sabotează.
Dacă e să îi privim pe copiii noștri, putem vedea în ei perfecțiune. Sunt perfecți așa cum sunt!
Vedem inocență, puritate, bunătate, mici ființe care nu știu nimic legat de preconcepții, frici, condiționări, își doresc să învețe din tot ceea ce trăiesc. Dar dacă copiii sunt perfecți, oare ce este în neregulă în procesul de educație? Ce se întâmplă cu perfecțiunea pe parcurs? Unde dispare?
Dacă ne dăm voie, ca părinți, să învățăm de la copiii noștri, putem cu siguranță să atingem perfecțiunea.
Dar de ce nu vedem perfecțiunea?
De ce nu îi privim pe copii înțelegând că ei sunt cei mai buni profesori ai noștri?
Există o cauză pentru care nu înțelegem și nu percepem perfecțiunea!
În primul rând, suntem obișnuiți să căutăm soluții pentru ceea ce ne dorim, pentru a ne satisface nevoile în exterior. Nu știm să căutăm în noi înșine, înțelegând că în noi sunt răspunsurile întrebărilor care ne macină și că e nevoie să întoarcem oglinda înspre noi, înspre sufletul și trăirile noastre. Ori de câte ori avem o frică, un neajuns, ceva din exterior este vinovat, dar nu e tocmai așa, pentru că noi înșine suntem răspunsul.
În al doilea rând, nu am învățat să ne asumăm viața. Nu înțelegem că viața înseamnă a fi, a exista, e un mod simplu. Copiii se bucură de viață și de tot ceea ce se întâmplă minunat în jur, dar noi, adulții, nu știm să facem asta. În schimb, am putea să învățăm de la copii cum să o facem, cum să apreciem magia din lume, din viața de zi cu zi.
Atunci când suntem copii, judecata, fricile, problemele dispar, în jur fiind doar inocența și puritatea copilăriei, lumea minunată în care fiecare copil inocent își poartă pașii și totul în jur i se pare o poveste cu prinți și prințese, unde binele biruie întotdeauna și răul este anihilat de puterea bunătății. Așadar, avem ceva de învățat de la ei!
Apoi, copiii sunt neștiutori și mai mereu au nevoie de ajutorul nostru. Dar micile lucruri pe care ei nu le știu, nu sunt nicidecum legate de ceea ce este esențial de știut, de aflat în viața pe care o trăim, ci e vorba de niște chestiuni mici pe care, odată ce le învață, nu mai au nevoie să le învețe încă o dată – de exemplu, mersul pe bicicletă, legatul șireturilor etc.
Neștiința lor este ireală, copiii exprimă iubire, iar noi, adulții suntem mai degrabă neștiutori, pentru că nu știm să ne iubim pe noi înșine necondiționat, așa cum o fac ei! Cum ar fi să învățăm de la copiii noștri să ne iubim pe noi înșine?
Să vă dau un exemplu – am constatat că fiul meu a avut de rezolvat 26 de exerciții la matematică. Datorită faptului că sunt un norocos, nu le-a făcut cu mine. Cele 26 de exerciții l-au făcut să îi placă matematică, să înțeleagă, dar, în aceeași măsură, l-au privat de un timp pe care ar fi putut să-l petreacă cu el însuși. Ei bine, e un exemplu simplu prin care vă arăt felul în care societatea unde trăim, în loc să ne ofere sprijin pentru a ne apropia de noi înșine, ne îndeamnă însă înspre a ne pierde puritatea și inocența.
Mi se pare atât de important să înțelegem că mediul ne oferă oportunitatea de a trăi fericiți! Dar noi nu observăm asta.
De ce?
Pentru că alergăm spre plăcerile din exterior, fără să înțelegem că mediul se construiește din interiorul nostru.
De ce este atât de important mediul?
Pentru că putem să ne preocupe evoluția atunci când toate celelalte nevoi sunt satisfăcute. De exemplu, îmi este foame, dar trebuie să rezolv mai întâi o ecuație complicată la matematică. Ei bine, nu pot rezolva ecuația dacă mie îmi este foame, trebuie să mi-o astâmpăr mai întâi. Apoi, dacă nu mă simt în siguranță în casa în care locuiesc, fiind o situație care îmi amenință viața în acel moment, nicidecum nu mă pot concentra asupra temei la matematică.
Dar haideți să luăm toate aceste lucruri din perspectiva copilului!
Are un cămin în care să se simtă în siguranță?
Are asigurat tot ceea ce este necesar pentru nevoile fiziologice, un cadru în care poate evolua?
Dacă are asigurate aceste nevoi, abia mai apoi își poate satisface și cealaltă nevoie, și anume descoperirea potențialului imens dinăuntrul fiecărui individ! Dacă merg la școală, am o casă unde mă simt în siguranță, un părinte care mă ascultă, mă pot ocupa mai apoi de dezvoltarea mea personală, de evoluție.
În momentul în care celelalte nevoi îmi sunt satisfăcute, pot să mă ocup de ultima nevoie, cea care presupune împlinirea, evoluția mea personală.
Dacă într-o familie monoparentală mai apare tatăl și face scandal, copilul va trăi în frică. Dacă mama mai pleacă de acasă, copilului îi va fi frică să nu fie părăsit. Acestea și multe altele îl opresc pe copil să facă față provocărilor care îl ajută să-și împlinească potențialul imens din el. Un copil are nevoie să fie provocat din ce în ce mai bine, mai sus, astfel încât el să răspundă acestor provocări din ce în ce mai bine, astfel învățând cum să-și atingă potențialul.
E necesar, însă, să-i oferim aceste provocări într-o stare de armonie. Nu trebuie să o construim, este în noi, iar copiii o simt, în lipsa lor de judecată și puritate, ei o exprimă. În momentul în care suntem prezenți în armonie, deciziile noastre, încrederea pe care o avem sunt la cote maxime.
Armonia, în esență, înseamnă evoluție. De fiecare dată când ne aflăm în armonie, evoluția atinge pragul cel mai de sus, dar, când apar niște probleme, când nu primim validare și atenție, atunci oprim procesul de evoluție și dispare și armonia. De ce unele persoane evoluează accelerat? Pentru că li se oferă mediul optim pentru ca provocările să presupună strict evoluție.
Cum se manifestă situația în care copilului i se oferă mediul potrivit?
Copilul reușește să-și exprime potențialul. Dar, pentru a conștientiza care este paralela între copil și noi, ca adulți, gândiți-vă că tu, ca părinte, ești pus în fața situației de a lua o decizie, iar starea pe care o ai este de deplină armonie. Astfel, decizia vine în mod natural, este cea mai bună, deci îți exprimi potențialul. Armonia este deja în copiii noștri, noi trebuie să o susținem, fără să-i determinăm să o piardă! Pentru asta, e nevoie să îi asigurăm celelalte nevoi.
Apoi, copilul este mai mereu interesat de provocări, de depășirea condiției proprii. Ați observat că, atunci când are tot ce trebuie, copilul vrea să învețe o sumedenie de lucruri? Debordează de o energie bună, care, mai apoi, îl ajută să-și exprime potențialul imens din el. Copiii sunt curioși, dornici să descopere, însă atunci când își pierd curiozitatea, vor să își satisfacă celelalte nevoi. Când întreabă „de ce?”, vor să își ofere practic evoluția. Curiozitatea e înăuntrul lor, și, asemenea lor, atunci când atingem acea stare de armonie, devenim curioși, adulți fiind. Suntem astfel curioși cum și în ce fel să ne depășim condiția, cum să ne exprimăm potențialul din noi.
Suntem ființe emoționale, așadar, înainte de orice, avem nevoie să ne înțelegem emoțiile. Această dorință de a percepe tainele vieții, presupune dorința de a înțelege ce e armonia. Când suntem în armonie, știm că atunci și doar atunci înțelegem care sunt nevoile noastre și cum ni le putem satisface.
Care sunt soluțiile?
În momentul în care înțelegem cum să ne așezăm emoțiile, înțelegându-ne stările și trăirile, simțim că armonia este un efect al faptului că suntem ființe emoționale. Există o emoție, apoi gândim și apoi exprimăm. Mai întâi de toate, simțim, starea dezvoltă energia gândului și a acțiunii. Cauza a ceea ce facem zi de zi ține de emoțiile noastre. Armonia este efectul inteligenței emoționale. Când ne înțelegem emoțiile, implicit ajungem să ne înțelegem și viața, darul imens pe care l-am primit.
Apoi, învățăm să practicăm recunoștință. Nu din perspectiva unei icoane sau să fim nevoiți să mergem la biserică, ci recunoștința apare în mod natural atunci când conștientizăm ce este viața. Înainte să se poate exprima, viața are nevoie de noi, în sensul în care să privim înspre lucrurile care contează cu adevărat, renunțând să ne încredem în minte, uitând barierele și conceptele impuse de ea. Copiii nu țin cont de concepte și blocaje, de aceea se exprimă din armonie în armonie, fiind recunoscători și bucuroși de viață, lăsând viața să se întâmple. Noi, ca părinți, nu o facem, nu știm să dăm drumul la control, trăim în frici, iar controlul presupune frică.
Mediul este cel care ne oferă potențialul potrivit! Nu mă refer doar la copii, ci la toate ființele care pot trăi în armonie, ca, mai apoi, să-și ducă la împlinire datul imens, menirea dinăuntrul lor. Avem nevoie de mediul potrivit pentru a evolua, el ne oferă o experiență de viață care ne împlinește, indiferent că suntem copii, părinți sau bunici. Iar pentru asta, avem nevoie să ne înțelegem emoțiile, să ni le așezăm, să ne dezvoltăm inteligența emoțională.
În altă ordine de idei, ne pregătim să lansăm programul de inteligență emoțională pentru copii, în momentul în care îl veți proba, veți înțelege că părintele are cea mai mare provocare, pentru că va trebui să trăiască aceeași armonie pe care copilul o trăiește!
Armonia poate fi trăită de oricine doar dacă ne dăm voie s-o simțim prezentă înăuntrul nostru, în fiecare privire, în fiecare respirație și în fiecare cuvânt!