Copiii negociază tot timpul! De ce o fac?

Dragi părinți, vreau să vă scriu astăzi despre un subiect important, și anume despre faptul că mai tot timpul copiii negociază, încercând să obțină mai mult și mai mult de la noi. E în natura lor să o facă. Doar că pe noi, părinții, ne obosește câteodată negocierea și cedăm foarte ușor. Iar faptul că noi cedăm, îi încurajează pe copii să insiste.

E un mesaj în spatele lor prin intermediul căruia ei înțeleg ce și cum să facă, dacă să ne testeze limitele mai mult și mai mult sau să se oprească.

Ne supărăm pe ei, ne gândim că nu este în regulă că nu se mulțumesc cu mai puțin și ajungem să îi certăm pentru că fac un lucru ce este natural, un lucru de care au nevoie – negocierea. 

În momentul în care încep să negocieze, noi ar trebui să le ridicăm ștacheta, astfel încât ei să se reinventeze și să găsească metode noi de a face acest lucru, devenind astfel inventivi.

Au nevoie de negociere, dar de ce?

Pentru că e necesar să învețe să se poziționeze, să știe cum să se comporte cu noi, adulții.

Negocierea face parte din modul în care noi evoluăm, din anumite etape din viețile noastre. 

Ce mi se pare important la negociere e că, în momentul în care un copil începe să negocieze și caută să înțeleagă unde e slăbiciunea părintelui, el testează limitele și o face în dublu sens: pe de o parte, părintele are un beneficiu mare din asta, putem să vedem oportunitatea asta, copiii ne pot testa limitele în forma cea mai pură cu putință și putem să profităm de acest aspect, astfel încât să îl percepem ca pe o provocare, crescându-ne reziliența, inteligența socială, felul în care relaționăm cu copiii, inteligența emoțională. 

Dar, dacă nu vedem astfel lucrurile, de partea cealaltă a baricadei ne supărăm, ne enervăm, iar copilul înțelege că ne-a atins o limită. Așadar, el va ști că, dacă vrea să își enerveze mama sau tatăl, va reitera comportamentul, iar, dacă nu vrea, va înțelege că asta este limita.

Însă ei, de obicei, fac aceleași lucruri care ne supără și ne enervează.

De ce fac asta?

Pentru că mesajul pe care îl transmitem în mod direct a fost acesta: „Până aici e limita mea!”. Intuitiv, copilul știe că, de câte ori ajunge la acea limită, ne supărăm. Iar când ne este atinsă limita, ce facem? Cedăm. Când cedăm, ce se întâmplă? Copiii câștigă într-o formă sau într-alta. 

Conflictul care apare între părinți și copii este absolut natural, pentru că ai noștri copii au nevoie să evolueze, au nevoie să învețe cum să-și câștige independența și cum să se raporteze.

 Apoi, au nevoie de apartenență. Dacă până la preadolescență, copiii se îndreaptă înspre familie, dar, mai încolo, vor fi direcționați înspre grup, înspre gașcă. Așadar, prima negociere o fac cu părinții sau cu frații și surorile. Atunci vor merge spre slăbiciunea părinților și o vor testa.

De asemenea, contează foarte mult și poziționarea în cadrul familiei. Nu toți copiii sunt testați de la egal la egal în cadrul unei familii, pentru că sunt considerați mici, neștiutori.

De multe ori, copiii negociază pentru a fi poziționați de la egal la egal cu ceilalți membri.

Au nevoie să fie respectați, să primească atenția de care au nevoie, iar dacă nu, încep să negocieze intuitiv.

Până la vârsta de 8 ani simt nevoia să negocieze pentru că merg strict pe intuiție și se îndreaptă spre slăbiciunea înspre care îi ghidează intuiția. Când apare conflictul și copilul nu este de acord cu nimic, neagă, refuză, de fapt el negociază și spune: „Știi, și eu sunt o ființă care are nevoie de respect la fel ca tine!”. 

Ori de câte ori un copil primește provocări pe măsură, iar acestea sunt din ce în ce mai grele, venim în intâmpinarea capacității copiilor, ei au nevoie de provocări pe măsura lor. De aceea, e nevoie ca uneori să îi lăsăm să se plictisească, astfel încât să găsească soluții și noi activități. Copiii vor găsi întotdeauna metode și soluții pentru provocări.

Ca oameni, avem nevoie de inteligența socială.

Gândiți-vă că în preadolescență și în adolescență, copiii vor ști să negocieze și să facă față provocărilor acelei vârste dacă și în copilărie au fost „supuși” diferitor provocări, care i-au ambiționat. 

Dacă ne uităm înspre lideri, ei au inteligența emoțională pentru că au știut că, ceea ce fac reprezintă o încercare, de aceea nu percep încercările ca eșecuri, astfel încât și-au dezvoltat inteligența socială. Au învățat intuitiv din provocări. De aceea, e necesar ca noi să nu ne descurajăm copiii, lăsându-i să negocieze și oferindu-le diverse provocări!

De asemenea, e important să înțelegem că ei au nevoie de negociere și, atunci când apasă pe acele butoane dinăuntrul nostru, pe limitele noastre, e posibil să ne arate că acolo, ca adulți, avem de lucrat cu noi înșine, acolo sunt anumite probleme ale noastre care nu au fost rezolvate și care trebuie bandajate și tratate cu calm, răbdare, iubire. 

Lăsați-i pe copii să negocieze și aveți grijă ca provocările să fie din ce în ce mai mari și mai îndrăznețe, încurajându-i să găsească soluții!

De menționat că, în felul acesta li se dezvoltă gândirea laterală, care îi ajută să schimbe perspectiva de fiecare dată, ea e responsabilă cu a găsi cât mai multe perspective și soluții asupra unei probleme. 

Share on facebook
Share on linkedin
Share on email

Lasă un răspuns

Categorii principale

Navighează alegând un subiect de interes