Cum combatem vinovăția pe care o resimțim adesea ca părinți?

Salutare părinți minunați, aș vrea să aduc astăzi în discuție un subiect care uneori ne afectează și nu ne permite să ne bucurăm de frumusețea vieții, de darurile sale nenumărate, de copiii minunați pe care i-am primit, pe care îi iubim necondiționat și față de care avem o oportunitate imensă – cea de a ne conecta cu ei.

 De asemenea, aveți idee câte lucruri splendide putem învăța de la copiii noștri, ce buni învățători sunt, căci ei ne învață deseori să trăim în prezent, să ne bucurăm de momentul actual, să ne conectăm cu oamenii din jurul nostru, să înțelegem că prezentul e cel mai important moment din viața noastră? În plus, să știți că tot ei ne învață de multe ori cum se relaționăm cu ei prin semnalele pe care ni le oferă, prin gesturi, prin priviri, prin însăși iubirea în care sunt creați și tot prin ea cresc mai apoi.

Ar trebui să acordăm atenție mai mult felului în care copiii noștri ne învață, dar, în schimb, de prea multe ori acordăm atenție vinovăției. Atenția noastră se mută pe vinovăție. Ne simțim astfel vinovați că nu oferim cea mai bună educație, că nu dăm totul. De asemenea, ne simțim neputincioși atunci când copiii vin cu diferite probleme și noi nu știm cum să le rezolvăm, nu înțelegem cum să ne poziționăm față de problemele lor.

Totodată, sentimentul neputinței se naște când ne copleșesc diferite frici și nu știm cum și în ce fel să le simțim și să ne raportăm la ele, ne gândim că ai noștri copii nu vor reuși să fie realizați în viață. Sunt mai multe situații care nasc în noi vinovăția, ceva simțim că nu e în regulă.

Dar ce nu e în regulă? Ce ne scapă?

Care e povestea din spate și ce se ascunde în spatele vinovăției?

Pentru că e foarte important să înțelegem ce se află acolo, dincolo de acest sentiment care nu e al nostru, dar există din cauza felului în care am fost învățați să trăim.

Haideți să vedem cauzele!

În primul rând, nu știm, nu am învățat cum să dom totul în procesul educației și aici mă refer la felul în care am învățat să facem lucrurile. Când facem ceva, nu suntem în totalitate conectați cu ceea ce facem, nu ne aflăm acolo în totalitate, putem să facem lucrurile în jumătăți de măsură.

La fel e și în cazul copiilor: când suntem alături de ei, e posibil să nu fim în întregime alături de ei, cu toată energia și atenția noastră îndreptată asupra lor. 

În al doilea rând, înțelegem intuitiv că nu e totul bine, pentru că altfel, dacă ar fi, nu ne-ar mai copleși atât de acut sentimentul de vinovăție.

Și nu în ultimul rând, nu acordăm prea mult timp acestui proces de educație. Ce presupune asta?

Fugim de lucrurile pe care trebuie să le livrăm fiindcă resimțim frica de a eșua, de a greși, astfel încât nici măcar nu mai încercăm. 

Vinovăția nu este doar a noastră, ci e vorba de ceva transgenerațional, ea se manifestă din generație în generație și, într-un fel anume, ne-a fost lăsată moștenire, am preluat-o și noi ca părinți.

Deseori vinovăția a fost un cult, fiindcă, în trecut, foarte multe persoane au profitat de acest sentiment pentru a-l induce altora și pentru a-i manipula.

De ce se întâmplă asta? Din sentimentul de superioritate pe care îl au unele persoane față de celelalte, considerând că alții sunt inferiori lor. Astfel de persoane caută cu tot dinadinsul, atât în trecut, cât și în prezent să primească această poziționare socială de superioritate. Dar nu e nevoie această poziționare, pentru că nu există superioritatea și nici inferioritatea, cu toții suntem egali.

Dacă privim într-un parc unde se joacă copiii, vom observa că toți se joacă împreună, fără discriminare, fără să se gândească la poziția socială, fiindcă la ei nu există acest concept de superioritate-inferioritate.

Copiii învață despre acest concept în momentul în care le spunem că unii copii sunt superiori/inferiori altora. Însă nu există acest lucru, e ceva fals, e o iluzie a minții să credem că suntem superiori/inferiori altora. 

Cum se manifestă vinovăția?

Ei bine, ne este frică să nu eșuăm ca părinți. Avem foarte multe regrete și suntem nemulțumiți. Fugim de situațiile în care putem înțelege că de fapt suntem niște părinți extrem de buni.

Vinovăția ne determină să fugim de noi, ne ascundem de realitate. Ea ne macină și nu o lăsăm să iasă la suprafață, ci ne reprimăm emoțiile, nu le lăsăm să iasă la suprafață, să se exprime și să se consume.

Care sunt soluțiile?

În primul rând, suntem cei mai buni părinți! Nu degeaba ne-am ales unii pe ceilalți.

În al doilea rând, atât ca părinte, cât și ca individ, trebuie să înțeleg că iau cele mai bune decizii în funcție de experiențele mele de viață, în funcție de ceea ce am trăit, am simțit și am văzut până în acel moment și în funcție de ceea ce eu însumi aleg să trăiesc și să experimentez în prezent. În orice situație, deciziile mele sunt cele mai bune. Dacă las vinovăția să existe, e greșit, pentru că eu dau totul în orice situație, cu toate că nu știu mereu cum să o fac, habar nu am cum să ofer cea mai bună educație.

Cu alte cuvinte, eu sunt cel mai bun părinte pentru copilul meu, dar am nevoie de timp să înțeleg toate acestea, iar atâta vreme cât atenția mea este îndreptată spre vinovăție, neg partea constructivă, partea frumoasă. Îi dau putere vinovăției, acordându-i atenția mea și rămân în vinovăție. 

Astfel, sunt cel mai bun părinte pe care fiul meu poate să-l aibă și, ori de câte ori iau o decizie, e cea mai potrivită, pentru că în acel moment atât știam și de atât eram capabil! Ce rost are să regretăm?!

Poziționarea corectă e numai cea constructivă!

Asta presupune ca în fiecare zi să îmi doresc să învăț ceva nou, să aflu ceva frumos, să îmi înțeleg emoțiile și ceea ce se ascunde în spatele lor. Pentru că, în spatele vinovăției e nemulțumirea mea, felul în care mă poziționez în acest proces și consider că nu dau totul. În loc să acord atenție modului în care învăț să dau totul, mă concentrez la vinovăție și mă învinovățesc de tot felul de lucruri.

Dacă voi alege partea constructivă și îmi acord atenția necesară pentru a fi în plin proces de învățare, mai încolo voi ști să îmi înțeleg emoțiile și să văd partea plină a paharului. Când înțeleg aceste lucruri, urmează bucuria de a oferi educație, de a fi totuna cu propriul copil, de a fi în plin proces de învățare, de a fi și eu copil, la rândul meu, de a descoperi la rândul meu lumea.

E atât de important să înțelegem emoțiile, să nu le reprimăm și să vedem ceea ce se ascunde în spate.

Regretele nu-și au locul, sunteți cei mai buni părinți pentru copiii voștri! Priviți doar partea constructivă și observați felul în care zi de zi puteți deveni cea mai bună variantă pentru voi și pentru copiii voștri! 

Share on facebook
Share on linkedin
Share on email

Lasă un răspuns

Categorii principale

Navighează alegând un subiect de interes