Jurnal de mamă ”mai mult ca perfectă” – 1 – De ce-ul meu

jurnal de mamă - tikaboo

Ep 1: De ce-ul meu

Probabil te gândești acum: Încă un jurnal de mamă? Serios? Păi, nu sunt destule? Probabil că sunt 🙂 Însă cum experiența fiecărei persoane e diferită, poți să îi dai o șansă și acestuia 🙂

În primul rând aș vrea să îți spun:

  1. De ce aveam nevoie de un jurnal?
  2. De ce online și public?
  3. De ce i-am zis ”mai mult ca perfectă”

1. Dacă ești mamă sau chiar și tată, știi că e o experiență minunată, dar ai și momente în care simți că nu mai poți, că o iei razna și îți vine să fugi tare și departe. 🙂 Cam așa mă simt eu zilele astea.

Sunt mama a doi copii minunați, care mă poartă într-un carusel de emoții zilnic, de la ”agonie la extaz”. Cu ei am și cele mai mari satisfacții. Dar și cele mai mari provocări.

Viața mea a prins aripi de când sunt ei în viața noastră. Însă orice evoluție accelerată, vine și cu reversul medaliei. Adică: oboseală fizică și psihică; răscolirea unor amintiri bine ascunse în subconștient; testarea limitelor; depășirea propriilor limitări.

Am avut nevoie de aproape 4 ani ca să realizez că am ajuns mai degrabă mamă, decât orice altceva. Dar pe lângă asta eu sunt și femeie și iubită și prietenă și pasionată de sarcină și naștere. Am cam neglijat toate aceste părți. Iar acum simt dezechilibrul.

Am început să îmi acord timp doar pentru mine. Să mă redescopăr. Și am observat că scriind, mă ajută să-mi limpezesc gândurile și sufletul. Așa mi-a venit ideea unui jurnal. În care să notez stările prin care trec.

2. De ce am vrut să îl fac public și să îl postez online? Pentru că m-am gândit că majoritatea mămicilor trec prin stări asemănătoare.

Clar fiecare individ e unic și are trăiri unice. Însă, din discuții cu diverse mămici, am observat că se regăsesc câteva teme principale. Pe mine mă ajută să știu că nu sunt singura care trece prin stări diverse. Să nu cred despre mine că nu sunt normală 🙂 eu încă sper că sunt 🙂

Și m-am mai gândit că poate soluțiile și răspunsurile la care am ajuns eu, pot fi punct de plecare și pentru alte persoane sau măcar surse de inspirație pentru a găsi propriile soluții.

3. De ce i-am zis ”mamă mai mult ca perfectă„? Pentru că eu mereu am avut o tendință spre perfecțiune. Am avut impresia că dacă voi face totul cât mai bine (în mintea mea chiar ziceam ”perfect”), atunci voi fi apreciată, văzută, iubită. Altfel nu aș merita toate astea.

Teoretic știu că nu există oameni perfecți. Și cred că doar natura și divinitatea sunt perfecte. Dar e atât de adânc înrădăcinată ideea asta a perfecțiunii, care mi-a fost scut vreme de 3 decenii, încât mă dezic greu de ea.

Acum sunt chiar la capitolul acceptării de sine, exact așa cum sunt, cu imperfecțiuni. Dar e dificil. Să nu mai pretind de la mine să fac totul foarte bine.

De aproape 3 luni lucrez cu mine pe partea asta, împreună cu un coach. Dar o să vă povestesc mai multe.

Ideea e că perfecțiunea și nevoia de control îmi vin din copilărie și adolescență, când am simțit în familie și la grădiniță/școală că nu am prea multe de spus legat de mine și de alegerile mele.

Așa că o mamă ”mai mult decât perfectă” mi s-a părut că mi se potrivește 🙂

Plus că face trimitere și la gramatica de care m-am agățat cu dinții mereu și prin prisma căreia judecam oamenii. Acum știu mai bine. E o lecție învățată după ce am devenit mămică: nu judeca pentru că nu știi contextul și, de multe ori, nici măcar oamenii.

Cam asta ar fi motivația mea. Ne ”revedem” săptămâna viitoare să vă povestesc ce prime soluții am găsit la situația mea.

Până atunci vă doresc Sărbători în tihnă, alături de cei dragi și nu uitați esența lor: să ne alocăm timp pentru ceea ce contează cu adevărat: noi și relațiile noastre de suflet!

Cum este pentru tine să fii mamă? Te regăsești puțin sau mai mult în ceea ce am scris mai sus? Sau, dimpotrivă, ți se pare că nu are nici o legătură cu tine? Lasă, te rog, un comentariu cu răspunsurile tale 🙂

Share on facebook
Share on linkedin
Share on email

This Post Has 2 Comments

  1. Diana D

    Sunt de acord cu ce ati scris mai sus: carusel de emotii, testarea limitelor… Si eu sunt perfectionista, dar mi-am dat seama ca am asteptari prea mari si de la ceilalti, dar si de la mine, iar acest lucru duce la multe frustrari si e nerealist, mai ales in ceea ce ii priveste pe copii: ei invata facand greseli, iar daca standardele pe care le impunem sunt prea inalte, rezultatele nu or sa fie pe masura asteptarilor, ci dimpotriva, ei vor renunta sa mai „incerce” sa ne faca pe plac. Abia astept sa citesc continuarea jurnalului :).

Lasă un răspuns

Categorii principale

Navighează alegând un subiect de interes