Ca părinți, ne lăsăm adesea cuprinși de sentimentul de vinovăție de a nu fi făcut îndeajuns de bine sau îndeajuns de mult pentru copiii noștri.

Însă, a vrea să fii un părinte perfect nu este întotdeauna util. Ceea ce ne hrănește sufletul ca părinți este dezvoltarea armonioasă a copilului și calitatea relației pe care o avem cu acesta. În schimb, nevoia exagerată de perfecțiune implică o lipsă a autenticității în relație. Da, copiii au nevoie de părinți autentici și de răspunsuri adecvate nevoilor pe care le au.

În cartea sa „Educația cu adevărat pozitivă”, Beatrice Kammerer subliniază faptul că avem multe de câștigat atunci când renunțăm la a mai demonstra că suntem părinți buni.

Nu e vorba despre a renunța să ne tratăm copiii cu respect, ci despre a înțelege că dorința noastră de conformitate socială, de a reflecta o imagine bună ca părinte poate deteriora legătura părinte – copil. Dacă suntem ghidați de imaginea pe care vrem să o transmitem sau de dogme care spun ce să facem, atunci relația nu poate fi autentică.

Copiii au nevoie de ființe umane ca părinți, nu de părinți dogmatici, care sunt rigizi și întotdeauna preocupați de ceea ce trebuie spus sau făcut.

Părinții respectuoși și grijulii nu sunt neapărat drăguți sau mereu binedispuși; sunt pe deplin umani, creativi și conștienți de limitele personale, precum și de declanșatorii lor emoționali.

În acest context, Virgile Martin ne propune în cartea sa „50 Exerciții pentru practicarea acordurilor toltece”, 2 întrebări care să ne ajute să depășim dorința de a fi un părinte perfect. Autorul explică faptul că o mare parte din stresul nostru provine din presiunea pe care am pus-o pe noi înșine pentru a prezenta o anumită imagine, pentru a părea perfecți sau buni în diferitele noastre roluri.

Iată care sunt cele 2 întrebări pe care să ni le adresăm nouă înșine:

  1. Revedeți diferitele voastre „pălării” (bărbat, femeie, părinte, copil, soț, cetățean, angajat, manager de companie, membru al unei asociații etc.) Care status vă provoacă cel mai mare stres? (de exemplu: părinte a 4 copii);
  2. Dacă nu am mai căuta să fim perfecți, ci doar să facem tot posibilul (nici mai mult, nici mai puțin), ce ar schimba asta? (De exemplu: dacă nu aș încerca să fiu o mamă bună, mi s-ar părea mai puțin solicitant și aș oferi copiilor mei mai multă libertate. Atmosfera ar fi mai bună acasă și, în cele din urmă, ne-am simți cu toții mai bine).

 Acest mic exercițiu ne încurajează să acordăm mai multă atenție procesului decât rezultatului. În loc să ne dorim un rezultat perfect, este mai bine să ne concentrăm atenția asupra a ceea ce facem și cine suntem (valorile noastre, nevoile noastre, emoțiile noastre etc.).

În loc să ne străduim să fim părintele perfect, autorul ne încurajează să fim un părinte suficient de bun care face tot posibilul; nici mai mult, nici mai puțin; această atitudine ne permite să ne bucurăm de ceea ce facem și să împiedicăm judecătorul nostru interior să ne critice și să ne facă să ne simțim vinovați.

Concluzie

Se întâmplă adesea să avem impresia că educația pozitivă este despre părintele perfect, cel care reușește să-și păstreze calmul infailibil, cel care este doar înțelegător și ascultător, pe scurt, cel care ar fi probabil departe de realitatea cotidiană a fiecăruia dintre noi, între oboseală și stres.

Însă „nu poți să fii mereu în vârf. Când nu ai dormit prea mult, când treci printr-un moment dificil, țipătul este uman până la urmă. Nimeni, în special copiii noștri, nu se așteaptă să fim perfecți. Dar pentru că noi înșine purtăm această cerință pentru perfecțiune, pentru că vrem să fim o mamă bună, un tată bun, pe de o parte ne justificăm comportamentele numindu-le educaționale și, pe de altă parte, nu îndrăznim să cerem ajutor, de parcă ne-ar mărturisi incompetența.

Cu toate acestea, introducerea unei treimi ne-ar reduce stresul.

De ce să încerci mereu să-ți asumi totul singur? Nu numai că nu există rușine în a obține ajutor, dar adevăratul curaj este acolo: nu te mai ascunde și îndrăznește să întrebi!” ne îndeamnă Isabelle Filliozat în cartea sa „Nu exista părintele perfect”.

A ne cunoaște limitele, a ne accepta așa cum suntem ne permite să ne raportăm direct la copiii noștri și nu la certitudinile noastre educaționale. Este ceea ce ne va ajuta să nu-i rănim pe cei din jur.

Când încercăm prea mult să fim perfecți, putem deveni exasperați că nu am reușit, mai cu seamă când ne comparăm; ajungem să ne supărăm copiii ca și când ei ne-ar împiedică să atingem acest ideal de perfecțiune.

Ar trebui sa ne amintim măcar din când în când că un moment dificil, o zi proastă, o săptămână grea nu fac din tine un părinte mai puțin bun.

Mai multe informatii despre cum poți fi un părinte suficient de bun pentru copilul tău găsești și aici.

Ție ți s-a întâmplat vreodată să pui presiune pe tine ca părinte?

 

Lasă un răspuns

Categorii principale

Navighează alegând un subiect de interes