În iulie am drumeție pe Creasta Cocoșului, în munții Gutâi, Maramureș.
Am avut mari emoții!
Deși iubim drumețiile, aici nu am fost de peste 13 ani, iar pentru fiul meu a fost prima lui drumeție pe Creastă.
Am pornit doar la ora 14:00 de acasă, mult prea târziu…
… ne temeam că ne prinde noaptea în pădure.
Lipsa de experiență și-a spus cuvântul.
Tot din lipsă de experiență mi-am ales niște adidași de vară, mă gândeam să nu-mi fie prea cald.
De urcat, am urcat, dar la coborâre am crezut… că apar la știri :)) sau dormim în pădure.
Picioarele mi s-au umflat și mi s-au rupt literalmente 3 unghii, 2 rău, până „în viu”, una mediu și mă dureau degetele de la picioare, de-abia călcam. Eu eram în spate, ultima și ăștia 2 îmi tot ziceau că ne prinde noaptea… Eram abia la urcare.
Când mai aveam doar o oră până-n vârf am spus:
– STOP! Eu nu mai urc!
Am rămas sub Creastă, ei 2 au mers fericiți până în vârf.
Am ales să „renunț” pentru că simțeam că nu mai pot.
Încă nici nu știam ce ravagii mi-au făcut adidașii. M-am așezat la umbră, m-am descălțat și atunci am văzut de ce mă dor atât de rău picioarele.
Am așteptat peste o oră la umbră. A fost liniște, frumos, aer curat…… în mare parte din timp am admirat natura superbă și mi-am mulțumit că am avut curaj să renunț la timp.
Acum câțiva ani aș fi văzut asta ca eșec:
,,Cum să nu urci până în vârf?“
Și copilul mi-a tot zis la coborâre: ,,It’s about the journey!”… (E despre călătorie!)
Mă bucuram că știe să se bucure și de drum, nu doar de îndeplinirea obiectivului.
În timp ce am zăcut sub Creastă, mi-am dat seama că am evoluat și eram mândră de mine!
De urcat, urcam, dar de coborât ar fi fost horror și sigur ne prindea noaptea la cât de încet mergeam eu cum mă strângeau adidașii.
Cu papucii, de-a lungul timpului am auzit știri cu „idioți” care urcau în șlapi pe munte. Mă amuzam… Asta până m-am trezit și eu că mi-am ales încălțăminte aiurea și am fost și eu în categoria ,,idioți”. De acum clar voi fi mai puțin critică când voi vedea oameni încălțați necorespunzător în drumeții.
Copilului i-am dat niște adidași de trekking, el n-a avut nicio treabă. Dacă nu-i dădeam eu, își lua el, am văzut că și la cățărat când mergem, singur își alege bocancii sau pantofii de trekking.
La coborâre, când am auzit zgomotul mașinilor, îmi venea să plâng de bucurie, coborârea mi s-a părut never ending, plus că în pădure deja se înserase.
Când am ajuns la drum, „afară”, încă era soare, iar în Baia Mare când am ajuns ni s-a părut o gălăgie cumplită.
Lecția mea, pe care am vrut s-o împart cu tine:
E foarte important să ne ascultăm corpul!
Dacă nu-mi ascultam corpul și făceam pe viteaza, cred că mă vedeai la știri sau îmi puneam familia în pericol coborând noaptea prin pădure. Cum mă dureau rău degetele și picioarele, mergeam ca melcul, fiecare pas era un chin.
Nu degeaba spunea cineva că:
,,dintr-o călătorie înveți mai mult decât dintr-o bibliotecă!”
Aș mai adăuga aici că e important și cu cine te însoțești și cât de bine te cunoști pe tine însuți și cum poți folosi emoțiile intense în sprijinul tău, și nu împotriva ta.
Dacă mă lăsam copleșită de frica de eșec … oare ce preț imens plăteam?
Îți ziceam mai sus că fiul meu mă consola, el pe mine :)), că importantă e călătoria, nu doar destinația. El știe asta la 10 ani, pe când eu am aflat vreo 4 decenii mai târziu că e important să ne bucurăm și de drum și să fim atenți la ce simțim cât suntem în drum spre a atinge un obiectiv.
Înainte de a încheia, vreau să-ți mai spun atât: inteligența emoțională e baza succesului în viață, pe munte, în relații.
Dacă vrei să crești un copil care să fie conștient de sine și emoțiile sale, ajută-l să se dezvolte emoțional.
