Doamna profesoară Iubirea

Astăzi vreau să vorbim despre emoții.

Am să încep prin a vă spune câte ceva despre noul meu prieten.

Acest om minunat are niște idei geniale și, de multe ori, nici nu își dă seama cât de genial este.

Pot spune cu mâna pe inimă că el e o sursă de inspirație pentru mine. Și zilele trecute a venit cu o expresie care spune așa: “iubirea stă la catedră”.

El nu vrea să scrie despre asta sau despre alte idei, însă e de acord să le împărtășească cu mine.

Și pentru că el vrea să le împărtășească cu mine, eu le voi împărtăși cu voi, pentru că merită.

Să reluăm: “iubirea stă la catedră”…

Dacă ne gândim la iubire ca la o profesoară, ne gândim la ceva măreț, nu-i așa? Adică, cine ar putea fi mai profesor decât iubirea?

Ea ne învață zi de zi cum să ne gestionăm celelalte sentimente, cum să le trăim și cum să le sortăm pentru a ne fi bine.

Ea e profesoara inimii noastre. Are grijă de toată inima noastră și o învață zi de zi cum să fie EA.

Într-un alt articol vorbeam de iubirea din sufletele noastre și cum e ea șefa acolo și ziceam că și frica e o mare parte din noi, însă dacă știm cum să “o luăm”, ea ne devine prieten și își face strict treaba ei, fără să ne încurce.

Astăzi vom vorbi despre iubire și cum îi place ei să predea, pentru că vorba aia – ea e pasiunea întruchipată și ce faci atunci când ești pasiune? Minuni de-a dreptul!

Ca orice profesor care se respectă, iubirea vrea să acorde atenția cuvenită fiecărui student în parte.

Să luăm cel mai năstrușnic student: Frica.

Acest student e atât de încăpățânat că mai orice i s-ar zice sau orice stil de predare i s-ar aplica, refuză să primească informația și o ține pe-a lui, deși știe că de multe ori nu are dreptate.

Însă profesoara noastră e înțeleaptă. A încercat toate metodele tradiționale, dar și-a dat seamă că un așa student nu poate fi dus pe calea cea bună cu una cu două.

Așa că a trecut la altă metodă: puterea de a dărui necondiționat.

Zi de zi îi dăruia fricii atenție necondiționată, ca și cum ar fi fost singura emoție din clasă. Pentru toate fricile mici din ea, îi propunea câte ceva:

  • Pentru frica de a nu se lovi, iubirea îi aducea în fiecare zi poze cu ea de când era micuță și îi arăta că, de câte ori se lovea, se ridica imediat de jos și își continua activitatea; nu îi era frică.

Frica și-a dat seama că a uitat “amănuntul” ăsta și s-a hotărât să redevină mic copil și să nu-i mai fie teamă de durere. Până la urmă toată durerea aia avea un rol, de a o învăța ceva.

  • Pentru frica de eșec, doamna profesoară i-a propus fricii câte un proiect în fiecare zi. Iubirea s-a asigurat că proiectele erau la un nivel mult prea avansat pentru frică; așa că aceasta, cu toate eforturile, eșua.

După ce enervarea și tristețea au venit să o consoleze, frica s-a mai trezit cu o emoție lângă ea: ambiția. Când ambiția i-a dat o îmbrățișare, frica s-a pus pe treabă. A început să studieze din ce în ce mai mult, să strângă informații, să citească și să întrebe până într-o zi când i-a reușit proiectul. Da, proiectul ăla despre care credea că nu este în stare să-l facă și de care îi era frică să nu eșueze.

Doamna profesoară i-a mai dat în fiecare zi câte o lecție ca să o ajute să-și găsească propriul drum.

  • Iar într-o zi a venit cu o propunere pentru frica de schimbare: i-a propus să facă mici schimbări în fiecare zi, începând cu creioanele colorate (ale fricii erau toate de o singură culoare); și i-a arătat cât de frumoasă e lumea în culori, în loc de o singură culoare.

I-a arătat cât de multe opțiuni are atunci când paleta de culori e extinsă.

Fricii i s-au deschis o grămadă de oportunități. Avea acum de unde să aleagă și nu îi mai era frică să o facă.

Și-a dat seama că totul nu e atât de negru. Și că întotdeauna există o soluție și, de obicei, acea soluție e colorată.

A început să schimbe câte ceva în fiecare zi. Până la un moment dat când a făcut cea mai mare schimbare de până atunci: și-a urmat menirea, și anume, de a-și face simțită prezența doar în situații limită.

Asta e povestea studentului pe nume Frică.

Însă în clasa emoțiilor sunt multe alte sentimente care abia așteaptă să iasă la tablă și  despre care vom vorbi, cu drag, în alte povești.

Înainte să închei, aș vrea să vă spun că așa, ca în povestea noastră, frica nu este decât un student care așteaptă să învețe. Deși e mai încăpățânat, studentul nostru poate învăța dacă știm cum “să-l luăm”.

Vă invit să vă învățați frica despre menirea ei și să preluați controlul.

Nu uitați, puterea e la doamna profesoară Iubirea.

Scris de Ramona Rotariu

Share on facebook
Share on linkedin
Share on email

Lasă un răspuns

Categorii principale

Navighează alegând un subiect de interes