Pandemia și-a pus amprenta pe fiecare dintre noi, fără a ocoli dinamica familiei și sănătatea mentală și emoțională a membrilor ei. Tocmai de aceea, „închinăm” o rubrică eroilor, prea rar pomeniți și anume – părinților.
Tikaboo lansează „rubrica” închinată familiilor normale, cu povești extraordinare.
Se vorbește de ambasadori de brand, ambasadori de țară, dar mai puțin despre ambasadorii autenticului, trăit în viața de zi cu zi. Așadar, la rubrica „Ambasadorii normalului” îți vom aduce în atenție povestea familiilor din comunitatea Tikaboo, din România sau de peste hotare, cu ocupații și vârste diferite, familii numeroase sau monoparentale, în esență familii „normale”, dar cu povești extraordinare.
Vrem să strângem la un loc experiențele, rețetele, lecțiile, secretele, lacrimile, emoțiile, poveștile ce ne-au pus la încercare, sau care ne-au făcut viața mai frumoasă pe timp de pandemie și nu numai.
Să începem povestea cu … o femeie – poveste.
Pe Daniela Palade Teodorescu o puteți găsi în multe locuri, dar mai ales în…cuvinte. Un jurnalist în adevăratul sens al cuvântului este cel care este mai ales om. Asta am învățat-o, nu din cărți, ci la o simplă privire a activității Danielei.
Dacă am fi să-ți povestim cam tot ce a făcut Daniela Palade Teodorescu ar fi o misiune imposibilă și am eșua, probabil, într-o descriere incompletă.
Astăzi, îți propunem, să ne folosim, în schimb, de un telescop imaginar și să descoperim ce se află în spatele experienței sale de jurnalist, redactor șef, formator de opinie, colecționar de povești și om cu o etică profesională exemplară.
Astăzi îți propunem să folosim acest telescop pentru a privi în inima și casa omului Daniela Palade Teodorescu.
Fără alte adăugiri, haide să aflăm povestea lui Pisi, Isi Pisi, Noobuleț și din nou, Pisi:), într-un interviu viu, presărat cu lecții de viață, de râs și de plâns, cuvinte de duh, amintiri și nu în ultimul rând, savoare.
Povestea unei familii „netradiționale”.
Noi suntem „familia fără zahăr”! De ce? Pentru că suntem o familie netradițională. Am pornit de la formula unei familii tradiționale, dar fiindcă aceasta nu a durat mult după ce au apărut copiii, am decis să ne separăm. Am devenit mamă singură, pentru multă vreme i-am cooptat pe bunicii materni în formulă, apoi m-am recăsătorit și ne-am transformat în familie „recompusă”. De ce „fără zahăr”?! Am parafrazat titlul unei piese de teatru – „Familia fără zahăr” – pe care am văzut-o la Teatrul Replika, pentru că ieșim puțin din tipicul familiilor perfecte, idilice, așa cum apar în reclamele TV sau în postările pe Facebook, familiile în care toate merg ca pe roate, zâmbetele sunt mereu pe fețele protagoniștilor, într-un confort din care nimic nu lipsește și toate sunt la locul lor. Familia „fără îndulcitori” – fie că sunt filtrele din smartphone, textele edulcorate, declarațiile pline de dulcegării afișate peste tot prin rețelele sociale. Suntem „pe bune”, fără adaosuri și conservanți. Pe termen lung, e chiar mai sănătos. Nu ne prefacem că ne e bine atunci când nu ne e.
Victor și râșnița cu piper, în Restaurantul Mica Elveție, la invitația familiei Hausmann.
Suntem Daniela (Pisi), Isidora (Isi pisi), Victor (Vicky, Noobuleț) și Mircea (Pisi). De vreun an de zile, avem și un pet, singurul care încăpea în vastele noastre apartamente – hamsterul Cookie, protejatul lui Victor, născut în Anul Șobolanului. Isidora e pasionată de școală și de gătit dulciuri, Victor e mare fan robotică și gadget-uri, Mircea e pasionat de mașina lui electrică, iar eu – cu tot ce se poate face din scris și vorbit.
„Patchwork familiy”
„Patchwork familiy”1. Dacă ar fi șă așterni pe hârtie o singură și unică poveste despre familia ta, care ar fi aceea?
Revenind la componența familiei noastre – am fost 4, am rămas 3, familia extinsă a avut mereu câte 1-2 suplinitori să ne ajute, apoi am revenit la 4. Ni se mai spune „patchwork family”, adică „familia din petice”, una recompusă din fragmente de familie„ destrămată”, cum sunt numite, ironic, familiile divorțate. Suntem un fel de „kintsugi” – arta japoneză a porțelanurilor sparte și lipite cu metal prețios topit, care uneori arată chiar mai bine decât originalul care a furnizat materia primă. Nu e ușor să refaci un puzzle cu piesele răvășite ori lipsă. Efortul de restaurare e imens, iar rateurile sunt obligatorii ca să înțelegi cum trebuie să arate în final „tabloul de familie”.
Tort de „patchwork family” – e tortul de la căsătoria noastră, unde sunt prezenți pe tort și figurinele copiilor – doi ai mei și cealaltă fiică a soțului meu din prima căsătorie.
2. Ce impact a avut viața de familie asupra muncii tale de jurnalist? Cum s-au inspirat și întrepătruns cele două?
Și cu bune și cu lucrurile mai puțin bune. Cu multe absențe – mai mult sau mai puțin esențiale, cu multitasking „la greu”, istovitor uneori, dar și cu multe pionierate. Copiii mei au crescut la propriu pe și sub birouri, au fost printre primii care au mers cu mine la evenimente, ședințe foto, conferințe, gale, team buildinguri, studiouri, ceea ce le-a dat curaj și altora.
Au învățat din mers care sunt regulile, au interacționat cu tot felul de oameni, au fost nevoiți să se adapteze la tot felul de împrejurări „de oameni mari”. Copiii mei au avut șansa să întâlnească oameni faini, cu timpul, vor decanta toate aceste experiențe. I-am luat peste tot unde s-a putut și astfel au învățat să se mai disciplineze, să stea liniștiți, au învățat să și ajute… Cred că e un exemplu bun, ei au învățat la propriu, din mers, o mulțime de aspecte despre viața reală, și lucrul acesta le-a cultivat inteligența socială. Cred că sunt cei mai plimbați copii. A fost și situația mea personală care m-a împins să procedez așa. Acum, în plină adolescență, evident că nu îi mai interesează, dar va veni o vreme când vor valorifica toate aceste experiențe.
Daniela și Isidora, mamă și fiică.
3. „O lume mai bună pentru femei este o lume mai bună pentru toți.” este motto-ul tău ca jurnalist. Partea frumoasă este că această frază nu a rămas doar la nivelul de „motto”, ci se poate regăsi în întreaga ta carieră. Ne poți povesti de unde a pornit această dragoste de a milita și a vorbi despre, pentru și în numele femeilor din România?
Mai bine de 20 de ani, prima jumătate a vieții mele profesionale, am trăit de pe urma femeilor ☺ E firesc să fi făcut ceva pentru ele ☺ Mi-a plăcut să scriu despre femei de valoare, nu femei de succes. De asta, am ocolit celebritățile, pentru că e foarte greu să vezi autenticitatea dincolo de construcția de imagine. Prefer să scriu și să vorbesc despre modele tangibile – femei care să inspire în mod autentic, cu care te poți identifica. Sunt multe femei care trec printr-o încercare grea în viață, își pierd sănătatea sau pierd pe cineva drag, sunt în exil – dar ele nu fac o tragedie din asta, ci încearcă să vadă cum pot să depășească acest lucru și să facă apoi ceva pentru semenii care sunt în aceeași situație.
Acesta e genul de femei pe care le-am promovat: femei obișnuite cu povești neobișnuite, eroine anonime, care, în urma unei încercări grele, supraviețuiesc și întorc ceva comunității din care fac parte sau creează noi comunități pentru oameni cu nevoi speciale. Așa am adus în lumina reflectoarelor zeci de mame cu copii care s-au născut cu boli grave și care, vazând că în România nu găsesc asistența medicală sau psihologică de care aveau nevoie, și-au făcut propriul ONG, au adunat părinții, au făcut asociații de pacienți și au făcut niște lucruri incredibile. Sau mame care au scris cărți despre ieșirea din violență domestică, despre cum au făcut față experienței de a lucra în afară, lăsându-ți copiii acasă, despre felul în care și-au depășit dizabilități fizice. Sunt genul de femei desprinse parcă din filmul cu Erin Brockovich, femei care de unele singure și-au făcut dreptate și și-au găsit drumul, pentru familia, copiii lor, pentru ele însele. Și toate spun că au devenit mult mai puternice, mai conștiente, mai responsabile, cu mult mai mult simț civic, mult mai implicate și nu regretă absolut nimic din încercarea ce le-a dezvăluit misiunea lor în viață. Sunt femei care au încetat să se văicărească ”de ce eu?!”, și si s-au întrebat, retoric și revelator, ”de ce nu eu?!”
Cum să nu scrii despre ele, cum să nu te inspire?! Am scris despre femei-antreprenoare, despre maternitatea care naște afaceri, despre leadership feminin care transformă fața lumii. Și mai e atât de mult de scris despre asta! Mi-e tare dor de asta, dar nu am renunțat de tot. Încă mai fac interviuri și emisiuni cu femei de toată isprava – la emisiunile Brands that Value, 2valueTALKS, Elita României.
Daniela Palade Teodorescu, Trainer INACO
4. Cum poate influența mediul familial gradul de implicare al copiilor în lecțiile online? Cum s-au adaptat ai tăi copii la programul școlii online? Și ce ați făcut voi pentru a-i motiva/ajuta?
Nouă ne-a fost foarte greu în timpul izolării – într-un spațiu și așa mic, era și mai mare aglomerația, fiecare cu laptopul lui, cu programul lui. Eu am muncit mult în această perioadă – povestea aia cu gătitul în izolare mie îmi e cam străină. E o utopie să îți supraveghezi copilul în online – cine mai muncește? Dacă nouă ne e greu cu ședințe pe zoom, lor de ce le-ar fi ușor?! Un copil învăța dimineața, celălalt după amiază. Nici netul nu ne mai putea duce pe toți și uneori claca. Era greu când trebuia să îmi fac emisiunile acasă, într-un spațiu impropriu. Încă învață online, uneori hybrid. Isidora s-a adaptat mai bine, ea e foarte ușor de înregimentat când e vorba de școală, lui Victor îi e foarte greu. Are nevoie de interacțiune cu colegii, se plictisește ușor.
Școala online e un surogat, nu funcționează – nici pentru elevi, nici pentru profesori. E o soluție de compromise pentru care nu suntem pergătiți. Copiii au devenit mult mai digitalizați, dar costurile în planul stării de sănătate fizică și al echilibrului emoțional și mental sunt mari. Am încercat să îi scot cât mai mult afară, în aer liber, să compensăm orele în care sunt țintuiți în ecrane. E o discuție lungă, soluțiile sunt diferite de la familie la familie, nu poți da rețete. Am ca exemplu copiii noștri – reacționează fiecare atât de diferit la același context!
5. Care sunt cele mai de preț lecții învățate de la ai tăi copii? Ce impact au avut acestea asupra propriei evoluții interioare?
Cu siguranță ei sunt cei mai grozavi lideri. Cineva spunea că Dumnezeu ne dă copii nu ca se ne înmulțim, ci ca să trăim experința de creatori la nivel micro, așa cum El o trăiește cu noi creațiile Lui, la nivel macro. Mai ales în perioada adolescenței, trăiești mult mai acut această senzație. Și nu e întotdeauna ușor, și deloc idilic. Dar știi că tot ceea ce rămâne după tine, sunt ei și atunci îți faci răbdare. Copiii te învață lecția rezilienței, a anduranței.
6. Care au fost ocupațiile preferate pe timp de pandemie? Acele ocupații ce vă aduceau împreună?
Ca mulți dintre noi, am descoperit filmele de pe Netflix. Împreună cu fiica mea am urmărit multe seriale spaniole. Altfel, cu Victor am făcut de zeci de ori înconjurul străduțelor din jurul blocului, povestind diverse. Cel mai frumos a fost astă vară, în vacanță, când am lucrat remote câteva săptămâni, la Piatra Neamț, la bunici. Seara, după orele de birou, ieșeam afară în lungi plimbări, în împrejurimile orașului sau la țară. Priceless. Cel mai mare avantaj al pandemiei. Am și gătit împreună, mai ales dulciuri, favoritele Isidorei – brioșe, tarte, pască.
7. Ce vor ai tăi copii să devină atunci când „vor fi mari”? Ce vise și pasiuni au acum? Seamănă pasiunile tale/voastre cu ale lor? Cum îi ghidezi sau îi vei ghida în alegerea unei viitoare meserii/cariere?
Încă sunt în căutări. Isidora își dorește Științele Naturii și probabil ceva legat de Medicină. Se va decide în perioada liceului. Victor înclină spre zona tehnică – robotică, gadgets. Deși e un copil foarte social, iese mult în natură, face mișcare. Sora lui e mai statică. Nu intervin în deciziile lor, îi las să le descopere singuri. Mă ajută că fac parte din echipa INACO, care a redactat „Ghidul Meseriilor Viitorului”.
Le vorbesc și lor despre profesiile viitorului, despre competențele necesare indiferent de domeniul în care aleg să profeseze. E un instrument foarte util. Și am lucrat și cu un specialist în orientare vocațională. Recomand oricărui părinte această experiență. Te ajută să eviți capcana părintelui „care știe el mai bine ce e bun pentru copilul lui.” Văd mulți copii chinuiți de părinții lor, centrifugați cu meditații, opționale, cursuri extra, dar pe care părinții nu-i întreabă ce își doresc ei cu adevărat. E trist, că sunt părinți educați, dar cu multe frustrări și lacune emoționale. Le recomand acest ghid și un consilier vocațional.
8. Ce reprezintă pentru tine conceptul de „normal”, acum, după toate cele întâmplate?
Mi-e greu să zic, eu sunt un om căruia îi place să facă lucrurile altfel, iar asta s-ar putea să lui se pară altora anormal. Normalul e greu de definit. Important e să ne păstrăm echilibrul emoțional în această perioadă – iar echilibrul implică și căderi, dezechilibre, altfel nu știii cum e să fii în echilibru… Aud tot mai des de cazuri de depresie, anxietate, atacuri de panică, burnout. Mușcă tare din oameni. Și din mine, recunosc asta. Sănătatea mentală e o prioritate. Avem multe de învățat și de exersat în domeniu.
Sursă foto: Pagina de facebook a Danielei, 10 aprilie 2020
Ai mei! Ziua internațională a fraților îi prinde într-o perioadă plină de scântei – doi preadolescenți în plin asediu domestic, într-un apartament mic de bloc, fără vreun fir de terasă în afara celei de la ghenă, e o provocare și un test de rezistență la frustrare. Pentru toți. Nu avem texte si scenarii idilice pentru aceasta aniversare. Așadar, la mulți ani pentru “frații-dinamită”! Cu prăjituri si amintiri frumoase.
#rezilienta
Frați asortați prin grija Family Fashion by Luiza Willems
@Home
9. Ce recomandări le-ai da părinților din comunitatea Tikaboo ce doresc să găsească echilibrul între rolul de părinte și o profesie săvârșită cu totală implicare?
Pe mine m-a ajutat mult conceptul de „părinte-manager”. Ca manager administrezi, gestionezi, conduci, consolidezi echipa, greșești, te ridici, recompensezi, răsplătești. La fel și în familie. Nu trebuie să fii la job într-un fel și acasă în alt fel. Principiile sunt asemănătoare. Crește-ți copilul ca pe un lider – nu victimă, salvator sau agresor. Dă-i rădăcini în sensul de valori și aripi să își urmeze visurile și pasiunile. Nu cred în copii forțați să devină olimpici, campioni. Cred în copii echilibrați și fericiți.
Daniela Palade Teodorescu
Editorial Director la Tudor Communication
Fost redactor șef la Revista CARIERE și Revista AVANTAJE
Pe Daniela o poți găsi pe:
Pagina de Facebook și grupul #respectjurnalistii
Te-a inspirat această poveste? Ți-ai dori să-ți spui și tu povestea ta și a familiei tale? Scrie-ne un mail la [email protected] sau pe oricare din conturile de facebook sau instagram.
Haide să „normalizăm normalitatea” cu scopul de a ne inspira unii pe alții :).
