Cum se manifestă frica de abandon la copii?

Dragi părinți, am văzut de curând o scenă interesantă – o scenă destul de recurentă, pe care am mai văzut-o și cu alte ocazii, și anume cea în care un părinte încearcă să își controleze copilul.

De ce facem asta?

Pentru că și eu, la rândul meu, am făcut-o.

E simplu: nu știm să comunicăm cu propriii copii, nu știm să îi determinăm să ne asculte. 

Când un copil face tantrum, el pune presiune pe părinte. De exemplu, atunci când suntem la un magazin și un copil plânge și țipă că își dorește o anumită jucărie, în acel moment pune presiune pe părinte, părintele simte frica de judecată din partea celorlalți care privesc scena și spune: „Te las aici dacă nu mă asculți!”.

Părintele nu știe în felul acesta să-și asculte emoțiile și îi formează copilului, inconștient, frica de abandon, o frică puternică, ce îi reamintește în mod constant că putea să rămână singur. În momentul când resimte această frică din nou, reîncepe obiceiul de a simți frica de abandon, retrăiește emoțiile respective.

Iar dacă asta se întâmplă des, observăm anumite lucruri la copii. De exemplu, frica de întuneric, atunci când copilului îi e frică să doarmă singur, nu se petrece nimic altceva cu el decât faptul că se simte abandonat. Apoi, copilul stă lipit de părinte, îi este frică să nu fie părăsit. El nu știe să-și gestioneze emoțiile, așa că intensitatea lor este mult mai puternică, motiv pentru care uneori își încolăcesc brațele pe picioarele părinților. 

Copilul poartă înăuntrul lui frica de a nu fi părăsit.

De multe ori, când e în parc, se uită înspre părinte, ca acesta să nu plece. Asta înseamnă că a apărut teama de abandon, corelată deseori cu momentele în care îi spunem că, „dacă nu mă asculți, te las aici și rămâi singur!”.

Ca să înțelegeți mai bine, și la adulți apare frica de singurătate. La copii e exact aceeași frică cu cea de întuneric, când își pun pătura în cap. Dorința excesivă de control, atunci când stau cât mai aproape de părinte ca să nu-l piardă, e tot frica de abandon, de a nu fi părăsit, frica de a nu aparține unui grup, unei situații, unei familii. Și în cazul adulților, când o persoană simte că poate fi abandonată, automat se lipește și chiar devine uneori dependent(ă) de soț, soție, chiar și de propriii copii, de un grup. Când se întâmplă asta, apar inevitabil relațiile toxice, persoana nu se simte bine, vrea să iasă din relație, dar nu poate. 

Mi se întâmplă deseori să-mi scrie părinți, să-mi spună ceea ce au pe suflet, iar la final afirmă că s-au descărcat de griji, dar în același timp s-au încărcat cu energie și o mai pot duce o perioadă. Așadar, persoana în cauză se victimizează, iar, mai apoi, se întoarce în familie unde știe că nu e fericită, iar în momentul în care se descarcă, își spune că poate duce din nou acele lupte. 

Ce soluții avem?

Ca soluții, avem nevoie să renunțăm total în a le mai spune copiilor că-i abandonăm, uitând acest obicei negativ! Ne este frică de judecată, iar atunci când alegem calea înspre a ne iubi pe noi înșine, anulăm judecată, nu ne va mai păsa de presiunea socială și nu vor mai conta emoțiile noastre în detrimentul emoțiilor copilului. Ne construim, astfel, un alt tipar comportamental care nu ne mai dă voie să declanșăm tiparul comportamental nepotrivit prin care amenințăm copilul că-l abandonăm. 

În momentul în ne este frică de abandon, apare durerea emoțională, care se duce înspre durerea fizică, copiii se îndreaptă înspre extreme comportamentale – droguri, alcool, consideră că nu merită iubiți și intră în relații toxice, dăunătoare din toate punctele de vedere. Așadar, avem nevoie să ne iubim pe noi înșine și, în același timp, să le arătăm copiilor noștri că-i iubim, fără să le creăm frici, traume, comportamente toxice! 

 

Share on facebook
Share on linkedin
Share on email

Lasă un răspuns

Categorii principale

Navighează alegând un subiect de interes