Cel mai toxic mesaj pe care îl putem transmite copiilor: „Să-ţi fie ruşine!”

rușinea la copii

„Ţi-ai pierde şi capul dacă n-ar fi lipit de corp!”

„Mereu vrei mai mult, din ce în ce mai mult! Ai o cameră plină de jucării, chiar nimic nu te mulţumeşte?”

„Nu ţi-e chiar aşa de frică de tunete! Nu te mai prosti… ce e în neregulă cu tine? ”

„Ce? Vrei în braţe? Nu mai eşti un bebeluş, nu te uiţi la tine?”

Toate aceste replici ale unor părinţi faţă de copiii lor au un lucru în comun, toate induc RUŞINEA, deşi neexprimată în cuvinte. Ruşine faţă de ceea ce este copilul, faţă de ceea ce vrea, faţă de ceea ce simte sau are nevoie.  Formele de mai sus sunt expresii indirecte de ruşinare însă foarte des aţi auzit sau auziţi, de la părinţi, bunici ori alţi adulţi din jurul lor:

Să-ţi fie ruşine! Eşti o ruşine! În locul tău mi-ar fi ruşine!

Dar ce este ruşinea?

Ruşinea este o emoţie socială dureroasă care rezultă dintr-un comportament neadecvat, greşit sau neacceptat. Unii specialişti susţin că ruşinea este învăţată şi nu înnăscută. Indiferent care ar fi adevărul, aceasta este o emoţie extrem de puternică şi veche care, în formele ei toxice, ne transmite: Nu eşti suficient! Nu eşti adecvat! E ceva în neregulă cu tine!

Efectele dăunătoare ale ruşinii toxice

Ruşinea este sursa unei stime de sine scăzute, a unei imagini şi percepţii de sine şi a propriului corp mult distorsionate. Ruşinea produce îndoiala de sine şi perturbă atât siguranţa cât şi încrederea. Ruşinea ne paralizează, acţionând ca o voce interioară care ne împiedică să facem ceea ce dorim de teama că nu vom reuşi, că vom fi respinşi, că vom fi descoperiţi.

Ruşinea distruge entuziasmul natural al copiilor, curiozitatea şi dorinţa lor de autnomie din teama de a fi criticaţi, de a fi batjocoriţi.

Foarte interersantă este expresia emoţională a ruşinii, care este de îngheţare (freeze) de reducere la tăcere a oricărei manifestări. Când ne simţim trişti, ne vine să plângem, când suntem furioşi, vrem să ţipăm însă când ne simţim ruşinaţi, ne blocăm pur şi simplu!

Expertul american nr.1  în studierea vulnerabilităţiicalitate esențială a omului care vrea să învețe să se iubească pe sine, și rușinii, Brene Brown, vorbeşte despre ruşinea toxică şi acordă o atenţie deosebită rolului ruşinii în dinamica relaţiilor cu ceilalţi, evidenţiind că ruşinea poate fi privită ca teama de rupere a relaţiei: „E ceva legat de mine, pe care dacă l-ar vedea oamenii, nu voi mai fi demn de o relaţie cu ei!”

Ruşinea e universală. Cu toţii o simţim. Însă nimeni nu vrea să vorbească despre ea şi cu cât vorbim mai puţin despre ea cu atât mai mult o simţim.

Diferenţa între ruşine şi vină

Ruşinea este despre sine, vina este despre comportament.

Ruşinea din interiorul tău îţi spune:„ Eşti rău.”

Vinovăţia îţi transmite:„ Ai făcut ceva rău. ”

Ruşinea este corelată cu dependenţa, cu depresia, violenţa, agresiunea, intimidarea, suicidul ori tulburările de alimentaţie.

În schimb, vinovăţia este invers corelată cu aceste lucruri. Abilitatea de a compara ceva ce am făcut cu ceea ce vrem să fim e incredibil de adaptativă. Cu siguranţă nu este plăcută, e chiar stânjenitoare, dar adaptativă.

Ruşinea poate fi şi bună? Cum ne poate ajuta să corectăm comportamentele neadecvate

Ruşinea moderată este acea emoţie care ne face să schimbăm direcţia de la comportamentul indezirabil către cel acceptat.

Să ne gândim la un exemplu clasic al unui copilaş de 4 ani care întrerupe o întâlnire serioasă a adulţilor din familia sa, ţipând entuziasmat despre descoperirea epocală a unui melc fără cochilie! Tatăl său se uită dezaprobator la el.

Mecanismele de reglare interne aflate în cortexul prefrontal îi înfrânează entuziasmul. Are sentimentul că a călcat pe bec, simte o greutate în piept şi îşi îndepărtează privirea de la adulţi. Aceasta este ruşinea moderată, acel mecanism care ne ajută să ne reglăm comportamentul pentru a trăi laolaltă, ca fiinţe sociale.

Nu e nimic în neregulă cu răspunsul instinctiv de a ne corecta care are loc în interiorul tuturor copiilor — DACĂ acel copil primeşte înţelegere mai degrabă decât pedeapsă.

Dacă reacţia părinţilor este de înţelegere (zâmbet, atitudine calmă şi explicaţii despre seriozitatea întâlnirii şi despre faptul că întreruperea nu este un comportament adecvat, eventual şi sugestii de reparare) atunci copilul are în faţa sa o dovadă a modului corect/acceptat de comportament. Iar ascultarea şi înţelegerea părinţilor nu duc la o deconectare, nu se simte un copil rău pentru că a făcut o greşeală.

Cum se transformă ruşinea moderată în ruşine toxică?

Cel mai toxic mesaj pe care îl putem transmite copiilor: „Să-ţi fie ruşine!” 1

Dar dacă reacţia părinţilor ar fi fost să-l certe şi să-l pedepsească? Acea reacţie instinctivă de ruşine (de autocorectare) s-ar fi amestecat cu alte emoţii pe care le simţim cu toţii când suntem pedepsiţi — emoţii de furie, de a nu fi înţeleşi, de a nu fi destul de buni.

Cu alte cuvinte, copilul se simte singur şi neadecvat, ceea ce e chiar definiţia ruşinii toxice, despre ale cărei efecte negative am amintit mai sus.

De ce recurg părinţii la creşterea copiilor prin ruşinare?

Toţi părinţii îşi iubesc copiii şi îşi doresc să-i înveţe diferenţa între bine şi rău, între comportamente acceptate social şi indezirabile, doresc să-i ferească de greşeală şi să le dezvolte conştiinţa şi moralitatea.

Astfel, ruşinarea a fost percepută de generaţiile trecute ca un mijloc eficient de corectare a copiilor şi de predare a asumării responsabilităţii pentru acţiunile lor.

Când copiii greşesc (varsă laptele, sparg un pahar sau, în mod conştient aruncă jucăriile sau îşi lovesc fratele) cel mai constructiv este să ne concentrăm pe corectare, pe rezolvarea problemei, pe lecţia pe care o pot învăţa de acolo, fără a transmite mesajul „e ceva în neregulă cu tine”, ci doar cu comportamentul tău.

Ruşinarea copilului va întrerupe procesul de învăţare, va produce o deconectare şi va întârzia însuşirea asumării responsabilităţii pentru propriile acţiuni. Este foarte important să remarcăm şi să încurajăm eforturile copiilor de a repara stricăciunile, să le remarcăm şi să le încurajăm tentativele, fie ele timide, de a a-şi asuma răspunderea faptelor, nu să-i pedepsim pentru pozna făcută.

În urma evoluţiei psihologiei, a ştiinţelor sociale şi a neuroştiinţelor din ultimele decenii am putut să vedem efectele nedorite pe care le are parentingul bazat pe ruşinare şi, poate la fel de important, modul în care se transmite această ruşine de la o generaţie la alta.

 

Cum oprim ciclul de transmitere a ruşinii de la generaţia noastră la cea a copiilor noştri?

 

1.Rezistaţi tentaţiei de a ridiculiza, minimiza şi judeca.

În schimb, folosiţi empatia şi limitele puse cu blândeţe.

Îţi doreşti acel tractoraş. E o jucărie pe cinste, recunosc. Iubitule, azi nu cumpărăm jucării. Dar am putea să-l adăugăm pe lista de cadouri pentru ziua ta şi dacă ţi-l mai doreşti şi peste două luni, când e ziua ta, poţi să-l primeşti.

2. Fiţi un model pentru ei.

Dacă aţi setat anumite reguli de urmat în familie, fiţi siguri că şi voi le urmaţi, nu doar le cereţi copilului.

3. Fiţi deschişi către orice discuţie.

Chiar şi cele mai incomode întrebări ar trebui adresate (printr-un limbaj potrivit vârstei şi înţelegerii copilului) în vreme ce secretele pot cauza sentimentul de ruşine, că ceva trebuie să fie în neregulă de vreme ce nici nu-l putem aduce în discuţie.

4. Evitaţi pedepsele.

Pedeapsa, prin definiţie, este o acţiune menită să producă suferinţă, fie ea fizică ori emoţională, pentru a da o lecţie. Pedeapsa intensifică răspunsul de ruşinare până la nivele toxice şi transmite mesajul clar că el, copilul, este atât de rău, încât părinţii, cei care ar trebui să-l protejeze şi să-l crească, n-au încotro decât să-l facă să sufere intenţionat.

5. Transmiteţi mesajul că greşeala este acceptată.

Este în natura noastră să greşim, cu toţii o facem, chit că vorbim de copii sau adulţi. Dacă privim greşeala ca pe o oportunitate de învăţare şi ne arătăm vurnerabilităţile faţă de copii, doar atunci ei vor putea să se disocieze de greşeală şi să vadă comportamentul separat faţă de ei înşişi. Nu ei sunt greşiţi, ci comportamentul! Acesta trebuie corectat, schimbat, îndreptat!

6. Vinovăţia

(cea care apare în mod natural în urma conştientizării unui comportament neadecvat, a unei greşeli, şi nu indusă din afară) este o emoţie normală, pe care toţi oamenii o simt.

Aceasta joacă un rol esenţial în asumarea răspunderii propriilor acţiuni şi în dezvoltarea unui simţ al moralităţii, dacă îi dăm timp şi spaţiu copilului să-şi analizeze şi să-şi evalueze comportamentul, fără a interveni prin ruşinare, umilire şi pedepse.

Citiți despre mai multe instrumente prin care îi puteți ajuta pe copiii voștri în cartea Copilul tău este un geniu! scrisă de prof. Florian Colceag („antrenorul de genii”) și Florin Alexandru.

Cel mai toxic mesaj pe care îl putem transmite copiilor: „Să-ţi fie ruşine!” 2

Vezi cartea aici!

Discutaţi cu ai voştri copii despre emoţiile dificile de ruşine ori vinovăţie pe care le pot avea şi fiţi deschişi şi dispuşi să-i ascultaţi şi să le fiţi alături prin orice provocări ar trece, transmiţându-le mesajul că sunt destul de buni, că sunt demni de iubire.

Share on facebook
Share on linkedin
Share on email

Lasă un răspuns

Categorii principale

Navighează alegând un subiect de interes