Probabil a trecut cea mai lungă oră pentru Roua. I s-a părut că profesorul vorbește fără încetare, iar ea nu înțelege deloc tot ce spune, pentru că nu se poate concentra. Îi vine să se uite încontinuu în spatele său, pentru că stă în prima bancă, și atunci când se întoarce, își arată limba către ceilalți colegi.
Observă cum toți colegii scriu, ba chiar unii sunt foarte încântați de noua lecție. Și-ar dori și Roua să fie, pentru că mecanica e materia ei preferată și a fost mereu bună la ea, întotdeauna atentă și silitoare. Iar profesorul o încuraja, pentru că vedea cum stă și se gândește la cum să răspundă corect, înțelegând toate desenele de pe tablă, realizate de roți pricepute, care predau lecția.
– Roua, ce se întâmplă cu tine? De ce nu scrii?
– Hmmm… Domnule profesor, nu prea… Nu prea înțeleg desenele de pe tablă! a mințit Roua, știind că nu putea da un alt răspuns, deși deja era umilitor pentru ea.
În spatele ei se auzeau iar chicoteli. Colegii vorbeau în șoaptă. Probabil râdeau de faptul că era atât de lăudată la mecanică și considerată foarte bună la această materie, iar acum iată, nu înțelege și i se pare greu.
– Dragii mei, vă rog să vă liniștiți. E normal ca uneori să nu înțelegem cu toții lecția. Sunt convins că nu doar Roua n-a făcut-o, dar a fost prima care a recunoscut. Iar asta e dovadă de curaj. Vă rog să fiți atenți încă o dată la ceea ce vă voi explica, desenul e foarte important pentru că veți avea o lucrare practică pe baza lui, săptămâna viitoare.
Așa că, profesorul, răbdător și pasionat de meseria pe care o are, le-a explicat încă o dată copiilor componentele motorului. Roua a încercat să fie atentă, deși simțea cum mai are puțin și va lua foc, poate va scoate flăcări pe nas ca dragonul feroce din desenul animat pe care îl urmărește.
Iar pentru că tocmai s-a auzit clinchetul ca un țârâit melodios al unui greier, vesel pentru că vestește pauza, profesorul a părăsit politicos încăperea, iar copiii s-au ridicat din bănci.
Roua era singura care nu și-a părăsit banca. Ar vrea să se ridice, să își dezmorțească picioarele, dar știe că în felul acesta va da ochii cu ai săi colegi. Dar ei nu întârzie să vină înspre ea, să facă un cerc în jurul ei și să se amuze.
– Roua, ai învățat să zâmbești și acum tocmai ai uitat?
– Nu mai ești cea mai bună la mecanică, nici măcar nu ai înțeles azi o lecție foarte simplă!
– Haide, unde e zâmbetul de dimineață? L-ai pierdut?
Furioasă, Roua s-a ridicat cu putere din bancă. Gestul ei i-a făcut pe unii colegi să se dea la o parte. Și-a răsturnat penarul care conținea stilouri și creioane cu vopsea neagră și albă, asemenea celor cu care sunt făcute marcajele pe șosele.
– Sunteți niște proști! Vă urăsc pe toți! Nu știți decât să jigniți și să judecați! Proștilor! a țipat cu voce puternică Roua, care habar nu avea ce sunete puternice poate scoate, pentru că nu și-a auzit niciodată țipătul.
Pentru că toți colegii săi erau atât de șocați încât nu au mai știut ce să spună, Roua a trecut cu furie pe lângă ei, ba chiar și-a deschis întins intenționat mâna, lovindu-și un coleg. A ieșit pe hol, cu inima bătându-i mai repede ca niciodată, tic-tac-tic-tac.
Simțea că are nevoie de aer și ochii îi erau împăienjeniți de lacrimi, ba chiar curgeau pe capotă, pe portierele din față, erau șiroaie care nu conteneau să se oprească. Roua simțea durere, neputință, furie, tristețe și chiar ură.
Ce a făcut? De ce s-a comportat așa tocmai ea, care era mereu răbdătoare și își ținea fricile și tristețile înăuntrul ei?
Dacă ți-a plăcut ce ai citit, distribuie pe Facebook și ajută și alți părinți!
- Distribuie Pe Facebook
- 90 shares
This Post Has One Comment
Nu e usor sa fii parinte, dar zi de zi poti sa inveti sa devii unul asa cum isi doreste copilul tau.