Roua așteaptă cu nerăbdare momentul în care orele să se sfârșească. I se pare că timpul a stat în loc la școală, că pauzele și orele trec atât de greu, iar ea este mereu singură, furioasă, tristă într-o bancă care deja o incomodează, o face să-și resimtă mai intens singurătatea. Nimeni nu o mai bagă în seamă. Nimeni nu mai chicotește pe seama ei, nu mai râde nimeni de ea și nici măcar nu o întreabă cineva dacă se simte bine.

Cine să o întrebe? Colegii care râd de ea, care o jignesc și o umilesc? De la ei ar trebui să aștepte compasiune, scuze care știe că oricum nu vor veni? De fapt, se gândește că și ea ar trebui să adreseze niște scuze, dar oare merită? Ei de ce nu-și cer niciodată scuze când o jignesc? Iar asta se întâmplă de nenumărate ori…

De îndată ce s-a întâlnit pe holul școlii cu Bobolino, care venea de la cursurile de matematică îmbinată cu mecanică, fiind cel mai bun din școală la asta, i-a spus:

– Bobolino, știu că trebuie să îl așteptăm pe tata-Tirolino în fața Școlii Utilajelor, pentru a merge acasă. Aș vrea să te rog ceva. Spune-i că eu am pornit pe jos, înspre parc, pentru că știu foarte bine drumul spre casă. Aș vrea să mă plimb puțin, așa că nu vă îngrijorați, voi sosi la timp pentru prânz.

– Desigur, Roua, dar să fii atentă la semafor, ca nu cumva să rănești sau să fii rănită de alte mașini. Și să mergi încet, cu prudență, pentru că oricum te vom aștepta, chiar dacă vei întârzia puțin.

Să meargă încet? Știa că Bobolino e înțelept. Dar cum poți merge încet după o asemenea zi, când îți vine să explodezi? Cum poate să-i dea sfaturi? El nu știe cum e să fii ca ea! Nu știe cum e să fii jignit, umilit. Nu știe cum e când școala devine un loc neplăcut, în care nu te-ai întoarce niciodată, dar ești obligat să o faci.

Așa că, Roua a început să își miște picioarele repede, repede, din ce în ce mai repede, accelerând cu toată forța pe care o are. Vrea să aibă o viteză atât de mare, încât să ajungă invizibilă pe străzi. Dar își amintește dintr-o dată sfaturile părinților ei, care îi spun mereu că viteza o poate răni pe ea atât de tare, încât va fi nevoie să stea la spital săptămâni sau poate luni întregi, ori va răni alte mașini sau oameni.

Și cum ar putea ea să suporte să știe că a rănit pe cineva, când în adâncul ei n-ar vrea să lovească pe nimeni, niciodată, n-ar vrea să facă rău nimănui?

Iar atunci își amintește de gestul făcut într-un moment de furie. Îi străbate încontinuu în minte amintirea momentului în care și-a deschis portiera, lovindu-și colegul. Oare l-a durut? De ce a făcut un astfel de gest? N-ar fi putut doar să plece din clasă?

De ce a folosit cuvinte urâte? Mami i-a spus că nu trebuie, niciodată, să le folosim. Ne înjosesc mai mult decât am crede, îi jignim pe ceilalți, îi supărăm, dar de fapt ne jignim și pe noi înșine când vorbim urât despre alții.

Roua a realizat că a procedat exact așa cum au făcut și colegii ei, până acum: ei au jignit-o, au supărat-o, așa că și ea s-a răzbunat pe ei și le-a vorbit la fel de urât. N-ar fi trebuit, oare, să le explice că o deranjează comportamentul lor, că o doare și că nu ar mai vrea să audă acele cuvinte?

Dar… Dar s-a răzbunat totuși. Se simte mai bine? Mai liniștită? Ce vor spune părinții ei când vor auzi că a rostit cuvinte jignitoare, ba chiar a lovit un coleg? E convinsă că Mami și Tirolino vor fi atât de dezamăgiți! Pe ei nu i-a auzit niciodată având un asemenea comportament, ba chiar le-au explicat copiilor de nenumărate ori că, dacă îi lovim pe cei din jurul nostru și îi jignim, nu facem decât să provocăm urme de neșters, dureri pe care le vor simți atât ei, cei loviți și jigniți, cât și noi.

De aceea a ales Roua să meargă pe străzi singură: nu voia să se întâlnească cu Tirolino. El ar fi știut de îndată că mașinuța nu este bine, că s-a întâmplat ceva. Acum îi este rușine gândindu-se la ceea ce a făcut.

O vor pedepsi părinții, oare? Vor mai vorbi cu ea? Vor mai veni Mami sau Tirolino în fiecare seară să-i spună „noapte bună”? O vor mai îmbrățișa cu brațele lor larg deschise?