Zilele trecute eram în parc cu cea mică, în vârstă de 5 ani și jumătate și am avut parte de o dezlănțuire emoțională din partea ei, o criză de toată frumusețea. Pur și simplu nu mă puteam înțelege cu ea. Orice îi spuneam și oricum i-o spuneam, nu mă asculta!
Și parcă simțeam privirile a zeci de părinți ațintite asupra mea ca niște săgeți.
Ia uită-te cât e de răsfățată copila!
Nu vezi că nu te ascultă, arată-i cine-i șeful!
Dacă acum face așa, îți dai seama cum o să fie în adolescență?
Ce fel de părinte ești tu, dacă nu știi cum să-ți faci copilul să te asculte???
NU, nu mi-a spus nimeni lucrurile acestea în față! Dar le simțeam în priviri, le auzisem altă dată, în diverse situații, adresate mie sau altor părinți.
„Dacă nu te ascultă copilul, înseamnă că ești un părinte jalnic.” Oare?
Majoritatea simțim rușine în momentul în care copiii nu ne ascultă, mai ales dacă suntem în public. Doar noi suntem părinții și știm mai bine ce presupune un comportament adecvat. Când zicem „sari”, ne așteptăm ca ei să sară, nu-i așa? Iar dacă aceștia nu fac ce le cerem, simțim că pierdem controlul asupra situației, avem teama că o să-i scăpăm din mână și că nu-i așteaptă nimic bun.
Stai! Nu e chiar așa! Cine perpetuează ideile astea groaznice? Îți spun eu, societatea! Am ajuns să credem toate aceste lucruri și, în consecință, să ne dorim, mai presus de orice, să fim ascultați de copii.
În spatele acestei dorințe ca ei să ne asculte cu orice preț, se poate ascunde o frică, această emoție fiind, la rândul ei, perpetuată de societate: „Dacă nu pun piciorul în prag și nu le arăt acum cine e șeful, nu cumva o să ajungă niște inadaptați-social, incapabili să facă diferența dintre ce-i bine și ce-i rău?”
Eu nu cred că sunt un părinte jalnic, dacă ai mei copii nu mă ascultă, comportamentul lor nu mă face să-mi fie rușine și încerc să nu mă las influențată de gura lumii când vine vorba de creșterea lor. Și nici tu n-ar trebui să te simți astfel!
Hai să-ți spun de ce.
Pentru asta trebuie să facem o diferență clară între obediență și cooperare.
Ce înțelegem exact prin ascultare
Ni s-a vândut această poveste conform căreia, dacă le spunem ceva copiilor, ei trebuie să ne asculte. Fără să crâcnească, fără întrebări, obiecții și ezitare. Dar acest lucru este chiar periculos. Asta înseamnă în mod automat, că ceea ce spune altă persoană, este mai important decât ceea ce simțim, gândim, decât nevoile noastre sau dorințele noastre. Acest lucru se traduce prin obediență.
De ce să nu-ți dorești un copil obedient? Iată doar câteva motive.
Copiii obedienți devin adeseori adulți obedienți, incapabili să-și manifeste propria personalitate, să-și exprime emoțiile și să se apere. Aceștia sunt, din păcate, și victimele cele mai probabile ale bullying-ului, ale abuzurilor de toate felurile (inclusiv sexuale), ale presiunilor impuse de grup pentru a încerca lucruri noi (spre exemplu: alcool, fumat sau consum de droguri). Aceștia sunt copiii, tinerii care nu pot să spună NU, pentru că acest răspuns nu le-a fost acceptat în familie.
Sau, dacă nu devin obedienți, se pot situa în extrema cealaltă, a rebeliunii. Unii copii ascultători, ajunși la adolescență, vor deveni rebeli și vor încălca regulile cu orice ocazie, indiferent de consecințe. Și asta, pentru că, până atunci, au ales să pună deoparte ceea ce simt, gândesc sau își doresc, acordând prioritate gândurilor, dorințelor, cerințelor adulților din jurul lor. Iar acum a venit momentul să arate tuturor că ei sunt altfel, complet diferiți de ceilalți membri ai familiei lor.
Poți citi mai multe aici despre sindromul copilului cuminte.
Ce-ar fi să renunțăm la ascultarea oarbă și să căutăm cooperarea?
Da, e mai ușor să ai un copil care te ascultă, un copil cuminte. Cei care au, în mod natural, un copil mai liniștit, care are tendința de a fi introspectiv, de a gândi mai profund și matur, se pot simți norocoși.
Cum rămâne cu noi, restul? Adică majoritatea… Nouă ne rămân copiii dificili, încăpățânați, îndărătnici, copiii care pot fi caracterizați prin multe alte apelative asemănătoare?
Nu, dragi părinți, nici eu, nici voi nu trebuie să facem astfel de comparații între copii. Copiii sunt pur și simplu copii.
Majoritatea comportamentelor pe care le percepem drept neascultare sunt, de fapt, comportamente naturale, ce presupun curiozitate, explorare, învățare. Sau poate reacții automate, asupra cărora copiii nu au control, pentru că nu știu încă să le gestioneze.
Un copil cu un tip de atașament securizant – care constituie startul ideal în viață – va explora și va împinge limitele, granițele. Copiii care au primit atenție și iubire necondiționată și ale căror nevoi au fost împlinite (atenție! nevoile nu dorințele), simt că sunt importanți, că vocea lor este auzită, că ceea ce simt sau gândesc ei e important, astfel că se exprimă. Și, de multe ori, noi, părinții, resimțim vocea lor, dorința lor de a se face auziți, nevoia lor de independență, ca pe o ofensă personală. Însă e important să identificăm motivul pentru care neascultarea copilului ne-a deranjat așa de tare. Poate că nouă nu ni s-a permis asta când eram mici, poate fi teama despre care vorbeam mai devreme.
Pentru ca ai noștri copii să-și dezvolte o voce puternică, să știe că emoțiile și sentimentele lor sunt importante și contează, vă sugerez să vă jucați cu ei EQ Game – Alfabetul Inteligenței emoționale.
Iată, pe scurt, o parte din beneficiile utilizării săptămânale ale acestui minunat joc de societate:
Haideți să revenim la cazul fetiței mele și criza din parc
Era deja ora 17.00, fetița mea nu dormise la prânz, (așa cum face în majoritatea zilelor), tocmai îl lăsasem pe fratele ei la o petrecere de copii mari, unde ea n-a avut voie să rămână – deci sentimente de frustrare – și, colac peste pupăză, veneam de la bunici, unde, timp de 2 zile, n-a prea știut de reguli și rutină clară.
Deci, știind toate lucrurile acestea, am putut să mă uit la copilul meu, înțelegându-l cu adevărat, fără să mă las distrasă de gura lumii sau de cum ar trebui să se comporte.
Era momentul unei limite și am impus-o cu empatie, fără să cedez insistențelor ei de a mai sta 10 minute, când era evident că lucrurile se înrăutățeau, pe măsură ce timpul se scurgea.
Cum atragem cooperarea?
Acum că am stabilit că este contraproductiv și chiar periculos să pretindem ascultare de fiecare dată din partea copiilor noștri, ce facem, totuși, pentru a atrage cooperarea lor?
În primul rând, să-i ascultăm noi pe ei. Da, ai auzit bine. Hai să învățăm să-i ascultăm cu adevărat, pentru a-i înțelege. În momentul în care te poți conecta cu copilul, privindu-l în ochi și ascultând ce are de spus, dar și vorbindu-i calm și respectuos, ai deschis ușa cooperării. Copilul nu mai simte nevoia să te contrazică sau să recurgă la comportamente nepotrivite pentru a-ți atrage atenția. O are deja.
Știe că îl vezi, îl asculți, îl înțelegi. Și asta e, de cele mai multe ori, de ajuns pentru ca el să vrea să coopereze.
Cum rămâne cu celelalte situații în care trebuie să ceri un lucru de 10 ori pentru ca el să fie facut sau să ridici tonul pentru a te face auzit?
Despre ele voi vorbi, pe larg, în următorul articol, foarte curând.
