Încă de dimineață, soarele își prelungea razele ca niște scânteie asupra tuturor mașinuțelor din oraș.

Le făcea să strălucească, le oferea un aspect inedit, fiecare din ele gândindu-se că sunt atât de fericite să arate așa cum sunt, chiar dacă, unele dintre ele, și-au dorit în secret să fie oameni.

Poate le-ar fi plăcut să se poată juca mai ușor cu mingea, probabil ar fi fost mai ușor să nu mai fie atât de voluminoase și să se poată plimba și ele prin parcuri răcoroase.

Dar ele au înțeles, de ceva timp, că e incredibil că sunt mașini, pentru că Mami le-a repetat de nenumărate ori mașinuțelor că trebuie să ne iubim pe noi înșine, ca, mai apoi, să îi putem iubi și pe ceilalți.

– Vai, cât e de cald și de neplăcut afară, simt că mă topesc. Iar frații mei sunt atât de enervanți, de dimineață tot fac zgomot și claxonează de zor, repetând că soarele de afară ne iubește, tocmai de aceea ne oferă în dar razele lui ca niște bulgări de foc. Eu aș prefera zăpada și nu sunt fericită deloc! a rostit Roua, pe al cărui chip se citea o tristețe pe care nu o înțelegeau deloc cei din jurul ei.

Roua știa că trebuie să meargă din nou la școală, în banca aceea special construită pentru mașinuțe, asemenea unui loc încăpător de parcare, dar care are și un fel de denivelare mai înaltă pentru a-și folosi roțile din față, cu ajutorul cărora a învățat să scrie.

Mami i-a repetat de câteva ori că acolo, învățând, își poate picta oricare vis care îi străbate gândul și simțirea, iar apoi îl poate trimite în lume și îl poate înfăptui. Dar Mami nu știe cum e la școală…

Ajunsă în acel loc, încă de când ușa verde ca iarba cu bucăți reci de rouă glisează în sus, aude vocile reci și în cor ale câtorva colegi, pe care parcă le simte și noaptea, în somn.

– Ce mică și ciudată ești!

– Tu nu ești ca noi, te-ai uitat la tine? Ești altfel și ești o ciudată…

În ziua aceea senină, în care nu se zărea niciun nor pufos și soarele continua să fie blând, de îndată ce a ajuns acasă, Roua nu a salutat pe nimeni și nici nu a vrut să participe la prânz, ci s-a închis imediat în camera ei.

Pentru că Bobolino a văzut că se întâmplă ceva cu ea încă de când erau în remorca lui Tirolino, a urcat în camera ei.

– Ce se întâmplă, Roua, de ce nu te simți bine? a întrebat-o frățiorul ei cel blând și sensibil.

– Nu contează, Bobolino, de ce ai vrea să vorbești cu o ciudată ca mine?

– Dar ești minunată! De ce nu înțelegi asta? Povestește-mi ce s-a întâmplat!

Auzind ceea ce îi spunea surioara lui, Bobolino a îmbrățișat-o cu putere, încercând să îi înlăture toată supărarea, și i-a zis:

– „Roua, mai știi ce spune Mami? Că oamenii care vorbesc urât despre ceilalți nu se iubesc suficient de mult și de aceea rostesc cuvinte care rănesc. Dar uite, îți propun ceva: încearcă să zâmbești în fiecare dimineață în care pătrunzi în sala de clasă, să te bucuri de soarele care te învăluie, să ai mai multă încredere in tine.

Eu cred că așa nu vei mai atrage vorbele răutăcioase ale colegilor, pentru că vei transmite emoții pozitive. Iar tu nu te vei mai gândi că e prea cald afară și nu îți place la școală, ci vei simți câtă iubire și fericire se află în jurul nostru!”