Relațiile apropiate

Ne formează comportamentul pe tot parcursul vieții. Experiențele din primii 12 ani de viață au un impact puternic asupra persoanei care devenim.

Prieteniile, experiențele de la școală, activitățile la care participăm și relațiile cu membrii familiei influențează dezvoltarea cerebrală în anii dinaintea adolescenței.

Aceste relații continuă să joace un rol important în creșterea și dezvoltarea noastră și după acești primi ani.

Experiențele din copilăria timpurie sunt principalele responsabile de parcursul dezvoltării creierului nostru. Și sunt, totodată, calea prin care învățăm să ne liniștim emoțiile, să ne înțelegem pe noi înșine și să relaționăm cu ceilalți și cu lumea exterioară.

Relațiile pe care le avem cu părinții noștri și cu alți oameni care au grijă de noi atunci când suntem foarte tineri determină în modul cel mai direct persoana în care ne vom transforma.

Modelul de atașament

Un model de atașament este practic, modul în care creierul își amintește relațiile de atașament pe care le-am avut sau pe care încă le mai avem și calea prin care ne-am adaptat la aceste experiențe formatoare.

Modelele pe care le purtăm în mintea noastră influențează foarte puternic modul în care ne simțim, gândim, ne comportăm și relaționăm cu prietenii, cu profesorii și în viitor cu partenerii de cuplu.

Modelele noastre de atașament se activează în situații specific, care se aseamănă cu o anumită relație de atașament din trecut. Ele conturează modul în care vom interacționa în momentul prezent.

Spre exemplu:

1.Dacă te-ai afla în prezența unui prieten cu o personalitate puternică, și acesta ar mai prezenta și o oarecare autoritate,vei începe să te comporți față de el așa cum te comportai în copilărie cu părintele care avea personalitate apropiată de personalitatea prietenului tău.

2. Dacă cineva s-a adaptat unui tată blând, retrăgându-se în sine, alături de un prieten tăcut s-ar putea să devină retras fără să-și dea seama care este motivul.

Modelele se activează automat, fără intenție și fără să fim conștienți de acest lucru.

Modele de atașament:

• Securizant –acest model ne sprijină viața prin flexibilitate, înțelegere de sine și ușurință în crearea conexiunilor cu ceilalți.
• Nesecurizant – evitant
• Ambivalent
• Dezorganizat

Atașamentul securizant

Dacă relația ta cu părintele a fost una în care el te-a văzut, ți-a oferit siguranță și alinare, atunci vorbim despre un atașament securizant.

Acest model securizant îți permite să-ți echilibrezi emoțiile, să înțelegi ce simți și să intri în contact cu ceilalți în diferite moduri care oferă satisfacții de ambele părți.

Caracteristicile copiilor cu acest atașament:

• se adaptează ușor
• își dezvoltă relații intime împlinitoare
• își mențin un echilibru emoțional
• se simt bine în compania altor persoane
• își revin repede în urma dezamăgirilor și pierderilor
• își împărtășesc sentimentele și cer ajutor
• se simt capabili să exploreze lumea să caute și să încerce lucruri noi
• își exprimă emoțiile în siguranță
• sunt încrezători
• tind să vadă relaționarea într-o lumină pozitivă
• sunt sociabili, calzi, se simt confortabil să ofere acces către latura lor emotională
• vor ști mereu că se pot baza pe părinte, pe dragostea lui și pe ajutorul său necondiționate
• nu vor dezvolta teamă de eșec
• sunt copii descurcăreți, care știu să facă multe lucruri singuri (se îmbracă, se dezbracă, așează pijamaua, se spală pe dinți, colorează singuri, fac un puzzle în liniște, răsfoiesc o carte cu atenție)
• sunt copii în al căror subconstient au fost însămânțate bune practici, având o bună stare mentală
• sunt echilibrati, rationali si empatici
• mamele sunt primite cu căldură de către copii, iar schimburile verbale sunt fluente, echilibrate, nerestricționate
• acești copii îşi fac prieteni mai apropiaţi în primii ani de şcoală
• se simt confortabil vorbind despre propriile emoţii, în special despre cele negative, iar acest lucru le creşte şi nivelul competenţei sociale

Părinții copiilor cu atașament securizant:

• sunt sensibili a nevoile copilului și iubitori
• sunt autonome, prezente, deschise față de propriile emoții
• dă dovadă de empatie, răbdare și înțelegere atunci când copilul nu vrea să plece din parc, sau alte situații care produc frustrări multor părinți
• nu-și amenință copiii și nu îi sperie cu povești de genul lui “bau-bau”,”țigani” sau alte personaje negative
• evită disciplinarea negative
• evită etichetele de “rău”,”neascultător”,”obraznic”, etc
• evită șantajul emotional de genul “dacă faci x lucru îți cumpăr o înghețată”
• le explică de ce nu se fac anumite lucruri și care sunt urmările lor, de exemplu: „ dacă stă dezbracat prea mult timp afară, este posibil să răcească și va fi nevoit să stea mai multe zile în casă până se face bine”
• nu pedepsesc
• își tratează copiii cu respectul cuvenit
• relația părinte-copil este o relație construită pe iubire necondiționată, încredere totală și respect reciproc
• părintele se ocupă mai întâi de propriile stări emoționale dificile înainte de a-l ajuta pe copil să facă fată emotiilor sale negative

Pentru a afla despre mai multe activități prin care poți dezvolta un atașament securizant cu copilul tău, îți recomandăm cartea ”Copilul tău este un geniu!” scrisă de Florin Alexandru, împreună cu prof. Florian Colceag (numit și ”creatorul de genii”):

Atașamentul evitant

Caracteristicile copiilor cu acest atașament:

• le lipsesc flexibilitatea și resursele
• aproximativ la vârsta de 1 an ei se angajează în explorare, evitându-și mama, ca răspuns la respingerea consecventă a dorințelor lor timpurii pentru contact fizic și emoțional sau, la comportamente parentale intruzive, de control.
• afișează emoțional un interes redus față de obiecte
• sunt neperturbați de lipsa mamei
• în prezența mamei sunt ignoranți
• reacționează la nivel fiziologic, ca să poată face față acestui stres, dar au învățat să-și reprime exprimarea directă a emoțiilor date de separare și atașament, chiar dacă le simt
• pe la vârsta de 6 ani sunt capabili să definească tristețea trăită la separare, dar nu-și pot imagina nici o soluție pentru criza separării
• la întâlnirea cu mama, ea este ignorată subtil iar interacțiunile lor după întâlnire sunt restricționate, lăsând toată inițiativa părintelui
• conversația cu mama stagnează, iar discuțiile sunt impersonale
• copiii au astfel nevoile blocate
• ceea ce se întâmpla în relația cu părintii este internalizat de către copii iar modelul preluat nu lasă loc pentru dorința sau pentru încercarea de a satisface astfel de nevoi

Acești copii deveniți adulți dezvoltă modele în care ori au impresia că ei sunt buni, puternici, în timp ce ceilalți sunt nedemni de încredere, plini de nevoi și inadecvați, sau dimpotrivă, au sentimentul că ei sunt “defecți”, dependenți și neajutorați, în timp ce alții pot să respingă, să controleze sau să pedepsească.

Părinții copiilor evitanți sunt părinți care:

• resping si minimalizează importanța si influența relațiilor de atașament
• discursul acestor părinți este incoerent, necolaborativ
• le este imposibil să-și amintească experiențe ale copilăriei și se contrazic în relatare dintre relația ideală pe care pretindeau că au avut-o si cea problematică pe care chiar au trăit-o.
• descrierile idealizatoare sau normalizatoare sunt ori fără suport, ori dezmințite de experiențele la care fac ulterior referire.
• părintii aceștia își învață copiii să-și inhibe sentimentele, impulsurile și comportamentele legate de atașament.
• deveniți adulți, evită astfel de sentimente si impulsuri idealizându-și mama
• când amintirile dureroase amenință idealizarea, vorbesc despre defectele mamei ca fiind de fapt calități.
• adulții care resping, își justifică izolarea emoțională din copilărie, explicând că respingerea, neglijenta sau furia lor, se datorează părinților care le-au dat o educație dură, dar bună, care a sădit autosuficiența și determinarea.
• minimalizează conștientizarea sentimentelor având tendința să susțină că este mai bine și reflectă necesitatea de a se simți sau a părea în exterior puternici, autonomi și independent
• proiectează asupra altora propriile nevoi, vulnerabilități și furii renegate
• neatenți la propria experiență de atașament, părintii se distanțează fată de ceilalți si fată de dorințele lor, iar la semnalele copiilor lor răspund într-un mod nesenzitiv
• supraviețuind emoțional restrictiv își conservă starea mentală de respingere, ignorând sau respingând nevoile de atașament a copiilor lor

Copiii evitanți și părintii care resping au avut parte de experiența restricționată radical față de problemele legate de atașament.

Atașamentul ambivalent și preocupat

Caracteristicile copiilor cu acest atașament:

• copiii ambivalenti implică o amplificare a afectului în care ei se pot concentra exclusiv pe mama
• se agață de mamă, împotrivindu-se furioși sau în mod alternativ pasiv
• se simt neajutorați
• acești copii sunt extrem de greu de consolat
• sunt anxioși și copleșiți față de poziția mamei, nu pot explora
• acest tipar este previzibil față de o mamă imprevizibil responsivă a cărui copil a făcut un compromis adaptativ și necesar care îl ajută la asigurarea atenției mamei, altfel inconstantă.
• copiii pe la vârsta de 6 ani oscilează între exprimări intense ale nevoii și furiei
• reîntâlnirile ambivalente cu părintii sunt caracterizate de mesaje mixte: când stau ascultători în bratele mamei, când se întorc cu spatele, rupând contactul.
• legat de separare, copiii ambivalenți sunt vulnerabili, neliniștiți și tulburați.

Părinții copiilor ambivalenți:

• sunt și ei profund absorbiți de propriile preocupări tulburătoare legate de atașament; depunând eforturi sub povara unei preocupări excesive, confuză, furioasă sau pasivă față de figurile lor de atașament
• anxioșii, prin frica de abandon si neajutorare, au tendința să descurajeze autonomia copilului lor
• vorbesc despre emoțiile din trecut; ca si cum acestea le-ar opri capacitatea din prezent de a-și aminti coerent si a reflecta
  frica si furia intensă sau pasivitatea evocată de atașamentele din trecut sau prezent; subminează capacitatea părinților printr-o comunicare confuză, irelevantă, copleșitoare care au mare probabilitate să producă strategii de hiper activare la copii
• mamele responsive relativ, apoi intruzive sau indisponibile, le provoacă propriilor copii o preocupare constantă cu promisiunea de apropiere, pe de-o parte; si posibilitatea pierderii, pe de altă parte
• capacitatea acestor părinti de a percepe cu exactitate nevoile copiilor este compromisă
• regulile de atașament, stresul amplificat, autonomia inhibată, împiedică explorarea competitivă si independenta precum si auto explorarea
• prea supărați de conflictele trecute si prezente, acești părinti nu mai procesează în mod eficient informațiile legate de atașament care apar din interior, din memorie sau din afară, de la semnalele copiilor.

Atașamentul dezorganizat

Caracteristicile copiilor cu acest atașament:

• copiii mici dezorganizați si dezorientați au comportamente bizare, inexplicabile, conflictuale sau disociate față de mama
• răspunsul lor apare ca urmare a prezenței unui părinte înspăimântător, în fața căruia se simt în pericol și fără ieșire
• când vine vorba de separare, acești copii devin tăcuți, perturbați, supărați, iraționali si uneori prezintă dezorganizare în limbaj sau comportament
• În jurul vârstei de 6 ani copiii evaluați ca dezorganizați în copilăria mică, au dezvoltat o strategie comportamentală ce reflectă un efort sistematic de a-și controla părintii, fie prin inversarea rolurilor, având grija de ei, fie prin a fi agresivi în mod direct si punitive
• acești copii și-au luat un rol parental pentru a menține proximitatea cu părintii lor si pentru a face față amenințării pe care aceștia o reprezintă
• ei fie resping într-un mod punitiv comunicarea cu părintii, fie sprijină cu stăruință această comunicare

Părintii copiilor cu atașament dezorganizat:

• au trăit traume si pierderi care au rămas nerezolvate si experiențe integrate si înțelese problematic
• lipsa rezolvării de către părinti a problemelor legate de aceste antecedente anticipează atașamentul dezorganizat al copiilor lor
• lacunele de raționament si discurs, intruziunile amintirilor traumatice sunt responsabile acasă pentru comportamentul înspăimântător
• al părinților cu traume nerezolvate, care produc la copiii lor atașament dezorganizat
• lipsa rezolvării de către părinti a traumei sau pierderii din trecut conduce spre stări mentale în mod evident discontinue, care necesită o negare rapidă a experienței supărătoare
• sub impactul unor astfel de stări, declanșate de exemplu de țipetele si crizele de furie ale copiilor de neconsolat, se pot manifesta cu prea mare ușurință în moduri care sperie copiii
• furia parentală exprimată prin abuz fizic sau emoțional este prea devastatoare, deoarece se joacă, cu răspunsul biologic al copiilor fată de frică
• copiii mici nu se pot apropia si nici îndepărta de o figura de atașament care este concomitent sursa a pericolului si a siguranței
• semne de frică, ca de exemplu retragerea fizică din fata copiilor sau disocierea pot fi la fel de periculoase; pentru că baza sigură nu mai este simțită atât de sigură. Mai ales că acei copii mici, sunt vulnerabili ideii că sunt cumva de vină pentru frica, retragerea sau disocierea părinților
• sunt amenințați atât din interior cât si din exterior, de o vulnerabilitate continuă, la emoții copleșitoare sau la o lume externă devenită periculoasă, din cauza proiecției externe a experiențelor interne de nesuportat

Copiii sunt supuși în aceste cazuri la un risc pentru un atașament dezorganizat si pentru psiho-patologiile asociate acestuia.

Fiecare copil are nevoie de un adult pentru a explora fără teamă un mediu necunoscut, având o bază de siguranță; certitudinea că este susținut de cineva pe care se poate baza; în care are absolute încredere și la care poate apela oricând.

Așadar, fii tu părintele care îi oferă copilului sprijinul de care are nevoie în dezvoltarea unui atașament securizant.