A cere ajutorul sau a recunoaște că nu știi un lucru nu este o rușine! Dimpotrivă, este un semn de curaj. Noi, adulții, suntem uneori jenați să recunoaștem că nu avem cunoștințe sau că nu înțelegem ceva. Această reacție provine dintr-un reflex de autoapărare în fața unor judecăți ipotetice sau în fața reapariției fricii de eșec sancționată prin note slabe în copilărie.

De ce nu îndrăznim să cerem ajutor sau să spunem „nu știu”?

 Unii o văd ca pe o recunoaștere a slăbiciunii. Alții sunt convinși că celălalt va refuza să le ofere ajutorul. Mai mulți vor cu orice preț să evite să depindă de cineva. Cu toate acestea, ca părinți ar trebui să îndrăznim să spunem mai des că nu știm și să ne încurajăm copiii să facă același lucru. Valorificarea lui „nu știu” deschide ușa curiozității și, prin urmare, a dobândirii abilităților, este o dovadă de luciditate ce ne îndrumă pașii pe drumul cunoașterii!

Prin urmare, atunci când copilul spune „nu știu”, ar trebui apreciat pentru modestia sa intelectuală, care este o adevărată forță, pentru dorința sa de a învăța, pentru autoevaluarea obiectivă a propriului nivel de cunoștințe.

Trebuie să încercăm să scăpăm de ideea că a spune „nu știu/nu cunosc” este o slăbiciune. Nimeni nu este suficient de puternic sau de învățat pentru a nu avea nevoie de celălalt. În plus, în general, cei de lângă noi sunt bucuroși când le cerem ajutorul.

Cei mai înțelepți oameni afirmă cu sinceritate „știu că nu știu nimic”, conștienți fiind de relativitatea lucrurilor, de schimbarea ce se conturează ca fiind singura constantă a vieții.

Prin urmare, să fim deschiși spre învățare!

În definitiv, a afirma „nu știu” este un semn de inteligență, înseamnă a îndrăzni, înseamnă că deja cunoști elemetele de bază, înseamnă că mai degrabă faci un pas înapoi, decât să dai un răspuns incert, înseamnă să dorești să-ți aprofundezi cunoștințele, înseamnă că ai făcut deja primul pas spre cunoaștere.