Lăsați copiii să fie cât mai independenți – Interviu cu Adina Ștefănescu

Interviu cu Adina Ștefănescu

Pe Adina o cunoaștem de pe Facebook. I-am urmărit activitatea în ultimii ani, de lider de opinie, de filosof, de pictoriță, gospodină și mai ales de mamă. Pare o femeie- minune. Nici ea nu știe când are timp de toate, dar le face din inimă și chiar îi ies. Noi ne-am gândit să începem cu ea seria „interviurile săptămânii”. Am vorbit despre ce înseamnă pentru ea educația copiilor, relația cu partenerul și viziunea ei despre parentingul de azi.

Tikaboo: Adina, tu ești mamă de fată și de băiat. Câți ani au copiii tăi?

Adina: Ana, fetița, are 10 ani, iar băiatul, Luca, are 11.

T: Ai întâlnit diferențe clare între modurile de manifestare ale unui băiat și modurile de manifestare ale unei fetițe? Care sunt acestea? Dă- ne câteva exemple de atitudini diferite pe care le-ai avut față de fiecare, în aceiași situație.

A: Mi-am crescut copiii după aceleași principii. Nu am încercat niciodată să îi cresc după rețete sexiste, adică să îi îmbrac în roz sau albastru, să le fac cadou jucării „pentru fetițe sau băieței” sau să le spun că o fetiță trebuie să fie într-un anumit fel și un băiat altfel. Ana, abia anul acesta a descoperit o plăcere mai accentuată de-a se juca cu păpușile. Totul a venit de la sine. Păpușile existau în casă, dar erau la comun. Adeseori se jucau împreună cu ele. Seara le spun povești inventate, la care participă și ei. Prin povești încerc să aflu ce frustrări accumulate peste zi au și pe care nu le conștientizează. Ei, de obicei îmi spun ce li se întâmplă, dar am descoperit, de multe ori, probleme de care nu erau conștienți, pe care nu mi le-au povestit voluntar, dar care îi afectau într-un anumit fel, iar eu le aflam din scenariile lor, în cadrul poveștilor.

Există moduri diferite de manifestare la amândoi. Mă gândesc că singura explicație este anturajul de la scoală, unde există deja comportamente de gen; este posibil să ne imite și pe noi, părinții. Adică, fiică-mea să se identifice cu mine și să fie cochetă, iar Luca să se identifice cu taică-său și să fie protectiv. În rest, i-am educat egalitarist. Ei știu că sunt la fel iubiți și la fel răsplătiți sau certați de noi, fară discriminări. Și, cel mai important, au înțeles că sunt la fel de valoroși, că fiecare e unic și minunat.

Muncile în casa le împărțim. Deseori am fost întrebată de ce nu îmi iau o femeie care să mă ajute, am o casă destul de mare și e greu să o țin mereu curată. Nu vreau să vadă copiii că părinții lor nu își întrețin singuri spațiul curat din jurul lor, că trebuie să vina altcineva să facă asta. Astfel că facem toți 4 curățenie, ne împărțim sarcinile. E drept că Luca uneori e nemulțumit că trebuie să facă munci mai grele decât Ana, dar soțul meu i-a explicat că e mai tare fizic și, deci, trebuie să facă ce este mai solicitant fizic. Nu încurajam deloc lenea sau parazitarea celuilalt.

Diferențe în mod natural există. Băieții au o joacă mai agresivă și competitivă în mod manifest. Și la fete exista competiție, dar e ușor disimulată. Fetele sunt empatice și nu vor să agreseze direct pe nimeni. Sigur, există excepții, dar nu la ele mă refer.

Luca este mai inclinat spre umor, spre bagatelizarea lucrurilor care nu îi plac, umorul e ca o zonă tampon pentru el. El nu vine să îmi spună direct ce îl necăjește. Face glume, uneori chiar nesărate. Ana este mai confesivă, mai pisicoasă. Vine la mine în brațe, se cuibărește și se plânge, caută protecția directă. Îi place să despice firul în patru, să meargă la cauze, să problematizeze. La Luca e mai simplu. S-a tamponat cu niște glume, poate și-a rezolvat parțial problema și merge mai departe. Nu dramatizează. Cred că e tipic feminin și masculin ce fac ei. Încă nu îmi dau seama dacă e destul, dacă și-au găsit soluția pentru conservare sau ar trebui să intervin cumva în zona asta, să nu rămână sechele mărunte, care se tot adună, chestii nerezolvate. În fine, viața e o curgere, soluțiile vin când e musai, până la urmă.

Lăsați copiii să fie cât mai independenți – Interviu cu Adina Ștefănescu 1

T: Spune-ne, te rog, dacă și care ar fi modul în care te-a modelat devenirea ta că părinte ?

A: Haha, da. Devenirea asta e fără sfârșit. Cel puțin până în acest moment simt că nu am ajuns un produs finit ca părinte. Mă ajustez zilnic. E o dramă. E greu să îți cultivi mereu răbdarea, să renunți la tine și la timpul tău în favoarea altora, să îți inhibi egoismul sau să te abții de la manifestări ale furiei în preajma copiilor. Dar încerc să mă țin tare.

Nu vreau să ofer modelul părintelui autoritar. Eu sunt cea mai trăznită prietenă a copiilor mei. Negociem, discutăm orice. Dar îmi dau seama că exemplul meu de fiecare zi îi formează cu adevărat. E mai puțin important ce scot pe gură, important e ce fac. Traiul lor zilnic în proximitatea mea devine ceva subliminal, îi va afecta toată viața, e ca o matriță comportamentală, un cod etic care le tatuează sufletul. Cum zic, efectele rămân pe viață.

Lăsați copiii să fie cât mai independenți – Interviu cu Adina Ștefănescu 2

T: Care a fost cea mai grea perioadă, din punctul tău de vedere, ca mamă (dacă a existat așa ceva)?

A: Cea mai grea perioadă a fost în primii 4 ani, când au fost foarte mici. Erau dependenți de mine fizic și psihic 100%. Atunci am simțit deseori că mă sufoc. I-am născut unul după altul, la un an distanță. Parcă aveam gemeni. În același timp, nu am vrut să mă ocup doar de mămicie și să mă izolez social și profesional. Cât au fost copiii foarte mici, eu am continuat să lucrez de acasă; făceam softuri la propria firmă. Asta m-a ajutat să mă simt în continuare utilă și importantă.

Sentimentul de mamă este frumos, dar nu are nimic eroic în el, cum adeseori e prezentat cu surle și trâmbițe. E un efort și o uzură zilnică. De fapt, zi și noapte, dacă e să mă refer la primii ani de viață. Și continuă. Din momentul în care ești mamă, sentimentul de grijă și responsabiliatate nu mai dispare. Nu e ușor de dus. Nu mai poți pleca unde vrei, când vrei și cu cine vrei.

În momentul în care îți faci o familie, îți pierzi o mare parte din libertăți și spontaneitate, dar o faci asumat, pentru că așa vrei și pentru că primești în schimb altceva mai durabil și frumos: transformarea ta ca om matur și înțelept. Repet, maturitatea și înțelepciunea se dobândesc cu efort și suferință, nu le primești cadou. E viața trăită într-un anume fel.

T: Tu ești o femeie filosof, scriitoare, poetă, câștigi bine, crești doi copii, gătești senzațional. Ce îți lipsește ?

A: Cred că din ce am spus până acum e lesne de intuit ce îmi lipsește. Timpul. Mereu mă simt deposedată de un timp personal al meu. Doar al meu. Să rămân singură câteva zile, de pildă și să nu mă mai observe nimeni, să nu mai am nicio sarcină sau responsabilitate. De multe ori, mă gândeam că o familie ideală ar fi o familie cu două case. O casă de rezervă, în care, din când în când, unul dintre parteneri sau părinți să se refugieze și să se regăsescă. Să-și odihnească sufletul doar cu sine.

T: Cum și-a pus amprenta toată filosofia citită și studiată pe personalitatea ta? Cum a influențat aceasta rolul tău de mamă? Crezi că ai aplicat anumite învățăminte ale anticilor, să spunem, în educația lor (și care ar fi acelea) ?

A: Încep cu finalul întrebării tale. În Antichitate, filosofia, oricare ar fi fost scopul ei final, că era cinică, stoică, idealist-platonică sau hedonistă, ea era un mod de viață. Filosofia nu era academică, nu era o materie care trebuie învățată, ci trăită. Pe măsură ce a devenit o disciplina autonomă, predabilă în școală, și-a pierdut nervul și tonusul, autenticitatea. La fel este și cu parentingul.

Nu înveți din cărți să fii părinte, înveți din încercate și experimentând zilnic. Dar trebuie să fii flexibil și deștept. Fiecare copil e altfel, și în educație trebuie abordat așa cum i se potrivește lui. Poate cu un copil merge să fii creativ, să improvizezi mereu, să faci din joaca cu el un happening sau un challenge, o aventură. Cu alții nu merge. Ei vor să știe ce va urma, vor să fie ordonați și să simtă că dețin controlul.

Educația filosofică m-a făcut să fiu versatilă și multifațetată. Poate relativizez prea mult, dar încerc să o fac într-un mod în care nu pierd referințele. Este incredibil cât este de plastic și expresiv creierul unui copil. Se modulează pe aproape orice. Daca vrei să îi furnizezi doar informații simple și ușor demonstrabile se va mulțumi cu asta, dar dacă îl antrenezi la o gândire critică, va fi foarte fericit să practice sportul minții, al ideilor, alternativelor. Să îți dau un exemplu. Poți să îi spui, pentru liniștea lui sufletească, că există Dumnezeu și religia cea mai bună este cea creștină. Dar poți să îl introduci încet, încet și în cultura religiilor comparate, să îi arați până unde merge gândirea omului și speculațiile sale religioase și unde gândirea începe să tacă neputincioasă și începe revelația.

A fi educat și informat nu neagă credința, o potențează și o adâncește, îi dă nuanțe și arome indefinite. Cel mai mare beneficiu pe care mi l-a oferit filosofia este apetența pentru metafizic. Și asta încerc să transmit mai departe copiilor. Câtă vreme rămâi o ființă metafizică, rămâi viu și fericit că trăiești, că descoperi lumea, poate nu zilnic, că e obositor, dar destul de des cât să nu te lași copleșit de greutăți și rutină și să devii depresiv sau apatic.

T: Cât de importantă este relația ta cu soțul tău? Cât de importantă este sau care este locul acesteia în micronucleul numit familie?

Lăsați copiii să fie cât mai independenți – Interviu cu Adina Ștefănescu 3

A: Relația cu soțul meu este foarte importanta, atât pentru mine cât și pentru copii. Ne-au văzut de puține ori tensionați, ne certăm rar. În schimb, se întâmplă să ne audă uneori discutând probleme care nu îi privesc pe ei și care îi încarcă inutil, sunt problemele adulților. Din păcate, e greu de evitat de fiecare dată, pentru că ei sunt deja destul de mari și receptivi la orice și sunt aproape mereu lângă noi. Asta-i viața. Uneori află mai repede anumite lucruri, dar apoi le explicăm și înțeleg.

Rolul tatălui este foarte important. Copiii simt dacă mama este fericită cu tatăl lor și îi afectează. Ai mei sunt și geloși. Dacă îl văd pe soțul meu pupându-mă, sar pe el și îl îndepărtează în glumă. Mai ales fiică-mea, care este foarte posesivă. O face în glumă, dar o face cam de fiecare dată, ceea ce îmi spune clar că nu o lasă indiferentă.

Copiii și tatăl lor au momentele lor, când sunt doar ei împreună. Se întâmplă să meargă doar ei trei în excursie. O fac din 2 motive. Să mă elibereze pe mine puțin, să am liniște și timp doar pentru mine, dar și pentru a se apropia ei mai tare unul de altul.

De fiecare dată vin destul de tensionați înapoi, pentru că soțul meu nu îi menajează la fel ca mine, îi pune să îl ajute la orice. Dar, după ce se detașează puțin de moment, își amintesc cu plăcere de excursie și râd.

T: Au fost momente când nu ai fost pe aceeași lungime de undă cu soțul tău? Ce ai făcut? Cum ai procedat? Consideri că este ok să spui în față dacă nu aveți aceleași reguli de parentaj?

A: Da, s-a întâmplat. Și i-am spus-o în mod direct. De fiecare dată, am ajuns la un comun acord. Diferențele de abordare oricum nu erau majore. Totuși, eu greșesc mai des ca el, pentru că se întâmplă să intervin între el și copii când îi ceartă, iar cei mici, șmecheri, știu să mă manipuleze victimizând. Soțul meu îi vrea autonomi și rezolvitori de probleme. Eu poate îi cocoloșesc prea mult.

T: Care crezi că sunt cele mai grave greșeli pe care le fac părinții din ziua de azi?

A: Depinde la ce fel de clasă socială ne referim. Eu pot răspunde avizat pentru clasa socială căreia îi aparțin, adică middle class. În societatea mea, părinții își vor copiii campioni. Îi suprasolicită cu exigențele și pun o presiune enormă pe ei. Îi vor olimpici, campioni la vreun sport, artiști, poligloți și informaticieni geniali. Să mergi la un sport de performanță sau să faci un instrument muzical a devenit un must. Pe de altă parte, îi asistă prea mult la lucrurile simple și necesare, care țin de administrarea zilnică a vieții. Uneori ne purtăm ca niste sclavi cu copiii noștri, tot noi ne plângem că sunt leneși și ne exploatează. Cred că ar trebui să oferim copiilor mai mult timp liber pentru joacă. Copiii ăștia ai noștri sunt suprasolicitați, îi obosim înainte de vreme.

De obicei, părinții din middle class sunt niste oameni foarte ambițioși și au, la rândul lor, un program extrem de încărcat cu jobul și tot felul de activități sociale. Devin deseori doar niste transportori ai copiilor de la o activitate extrașcolară la alta sau de la un concurs la altul. În restul timpului, obosiți fiind, îi lasă pe telefoane și tablete sau laptopuri să își consume puțina energie pe care o mai au într-un mod toxic fizic și mental. Am făcut și eu de destule ori asta. Aveam nevoie ca de aer de o oră de liniște și îi lăsam de capul lor pe gadgeturi.

T: Dacă ai avea acum o portavoce uriașă, care ar fi 3 lucruri esențiale de care să aibă grijă părinții din toată lumea, pe care le-ai striga?

A: Primul lucru pe care l-aș sugera ar fi să petreacă cât mai mult timp cu fiecare copil, unu-la -unu, fară să facă nimic altceva. Timpul dedicat copilului să fie 100% pentru el. Să nu spună, atunci când copilul îl solicită, „stai, ai răbdare să termin ce fac și vin” și, de fapt, să îl tot amâne, invocând alte treburi pe care este obligat să le facă.

Timpul e viață și iubire. Un copil înțelege cel mai bine cât contează el pentru centrul universului său, părintele, în funcție de cât se joacă acel părinte cu el și de cât timp de calitate petrec împreună. Sigur că pricepe că e sub grija continuă a părintelui, așa îi dă siguranță, dar nu îl face fericit la modul activ, prezent și autentic. Părinților care au mai mulți copii le-aș spune să facă cumva să petreacă o parte din timpul lor cu fiecare copil în parte, să nu îi ia mereu la calup.

Al doilea lucru la care mă gândesc a fost cel deja enunțat mai sus. Lăsați copiii să fie cât mai independenți, permiteți o doză mica de suferință, pentru că numai așa învață cu adevărat. Nu trebuie menajați și feriți cu orice preț. E ca la vaccinare. Ca să facă față greutăților vieții, trebuie să le guste în doze mici, într-un mediu controlat, încă din copilărie. Trebuie încurajată gândirea critică și activă. Lăsați să găsească singuri soluțiile. Așa le crește self esteemul și devin oameni puternici și creativi, care nu vor fi ușor manipulabili.

Lăsați copiii să fie cât mai independenți – Interviu cu Adina Ștefănescu 4
În sfârșit, aș trage un semnal de alarmă asupra pericolului pe care îl reprezintă expunerea la ecrane, cum îi zic eu. Sunt copleșiți de stimuli informaționali indirecți, mijlociți de tehnologie și mintea lor obosește. Ajung să consume multă informație ușoară și slabă calitativ și nu mai au dispoziție pentru efortul de a asimila informație de calitate. Devin obosiți, superficiali și irascibili. Abuzul de tehnologie le slăbește caracterele. Să nu zic că tehnologia încurajează mult consumerismul fară discernământ, ne face niște sclavi ai dorințelor care trebuie împlinite cât mai repede.

T: Mulțumim, Adina !

A: Mulțumesc și eu !

Share on facebook
Share on linkedin
Share on email

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Categorii principale

Navighează alegând un subiect de interes