Era o zi frumoasă de vară, undeva la munte, în satul bunicilor, înconjuraţi de păduri, de multă vegetaţie şi linişte. Iar noi, eu şi fiica mea de nici 4 ani, am pornit agale într-o plimbare cu tricicleta, pe drumul proaspăt asfaltat.

Cum încerc să nu fiu o mamă cloşcă şi să-mi protejez copiii de tot şi de toate, rămân câţiva paşi în urma fiicei noastre care dă la pedale ritmat şi îmi strigă de la câţiva metri de acum, că vrea să mergem să vedem animalele, de-a lungul unei văi abrupte din apropierea casei bunicii.

Încuviinţez din priviri şi măresc pasul pentru a o prinde din urmă…era o vale destul de periculoasă şi am simţit că nu e tocmai înţelept să fiu departe de ea, mai ales că nu ştie încă să foloseasă frâna…

Tricicleta a prins viteză iar ea, micuţa, înspăimântată, a luat picioarele de pe pedale făcând coborârea cu atât mai rapidă…

Am strigat din toţi rărunchii „Frâna, frâna, pune frââână!” în timp ce alergam în cea mai mare viteză de care eram capabilă la vale pentru a o opri. Ea începuse să ţipe panicată realizând inevitabilul, eu alergam cuprinsă de o spaimă cumplită şi de un sentiment de neajutorare şi de vinovăţie…

Inevitabilul s-a produs şi copila s-a izbit…

Inevitabilul s-a produs şi copila s-a izbit cu putere de parapetul din stânga drumului, dându-mi mie cele câteva secunde necesare de a ajunge la ea. Au fost clipe de coşmar prin care trece orice părinte când frica pare să acapareze totul; când nimic nu mai contează decât siguranţa şi sănătatea copilului…

Cu multă dragoste, îmbrăţişări, consolare şi ceva oblojiri (refuzate cu urlete groaznice de parcă apa ce atingea rănile ar putea-o durea mai rău decât rana însăşi) am trecut peste moment; iar apoi, prin multe povestiri şi repovestiri ale incidentului, ale emoţiilor şi, nu în ultimul rând, ale lecţiilor învăţate, fiica noastră a reuşit să se suie din nou pe tricicletă chiar de a doua zi.

Asemenea întâmplări au trăit şi vor trăi părinţii de pretutindeni, uneori…nu prea des, sper eu. Însă frica nu este prezentă doar în astfel de momente extreme, ea ne însoţeşte pe noi, fiinţele umane, pe tot parcursul vieţii, la orice pas, fie că ne place sau nu. Iar pentru cei dintre noi care sunt şi părinţi, parcă se înmulţeşte exponenţial, fricilor noastre li se adaugă fricile pentru copii, apoi fricile copiilor noştri.

De unde vine emoţia de frică?

Frica este o stare emoţională provocată de un pericol, fie el real sau imaginar, însă pe care îl simţim iminent. Există întâi percepţia unei ameninţări, a unui pericol care provoacă emoţia de frică care ne face să ne îndepărtăm de pericol şi să simţim nevoia de a fi din nou în siguranţă. De aceste procese este responsabilă o parte din creier, numită amigdala iar răspunsul declanşat este aşa numitul sistem „luptă – fugi sau îngheaţă” (freeze-flight-or-fight).

Probabil că frica este cea mai studiată emoţie, ea putând fi corelată direct cu părţi ale creierului, cu substanţele chimice şi hormonii secretaţi pentru a putea produce răspunsurile în organismul nostru, însă aceste lucruri specifice sunt potrivite oamenilor de ştiinţă, dezideratul nostru este, în această serie despre emoţii, să înţelegem cum ne pot ajuta emoţiile, în mod concret şi …jucăuş.

Rolul fricii

Toate emoţiile au evoluat pentru a ne proteja, pentru a ne asigura supravieţuirea, iar frica este responsabilă cu siguranţa noastră… Imaginaţi-vă că vă iese în cale un leu, un urs sau un şarpe iar voi nu simţiţi frică ci doar iubirea de animale şi vă duceţi să le mângâiaţi… Aţi prins ideea, frica ne ţine în siguranţă, ne alertează în caz de pericol.

Secretul de a ne accepta pe noi înșine și a învăța să ne iubim constă tocmai în poziționare față de frică.

Frica este cea mai reprimată emoţie

Poate că o să gândiţi că e o concluzie pripită, nefondată! Dar haideţi să ne gândim o secundă la ultimele dăţi când am simţit frică, sau când copilul nostru s-a speriat de un câine, un zgomot puternic ori poate chiar de o voce ţipată…

Aşa-i că primul lucru pe care l-am spus a fost „Nu-i nimic, N-are de ce să-ţi fie frică”? Frica este o emoţie care te paralizează, inima ne bate cu putere, respiraţia se măreşte – pentru a ne da şansa să ţipăm mai tare, simţurile ni se ascut, începem să transpirăm şi orice sistem neesenţial se opreşte (n-ai nevoie de sistemul digestiv sau cel imunitare când eşti atacat de un leu)…

Toate aceste reacţii sunt resimţite ca extrem de neplăcute şi, ca orice lucru negativ, stresant, trebuie îndepărtat, aşa că reacţia cea mai comună este să băgăm fricile sub covor pentru a nu mai simţi nimic din toate astea! Ceea ce nu realizăm este că orice emoţie reprimată se amplifică, se intensifică şi are şanse majore să iasă la suprafaţă în cele mai nepotrivite feluri şi momente.

 Cum descărcăm emoţiile

Când copii noştri simt frică, primul nostru impuls ca părinţi este să-i bandajăm şi să-i alinăm, să căutăm soluţii şi remedii însă adesea acestea nu sunt aşa de uşor de găsit. Primul pas pentru o viaţă emoţională sănătoasă este acceptarea tuturor emoţiilor, iar pentru ca al nostru cămin să nu devină un câmp de bătălie şi de explozie a emoţiilor puternice, este important să învăţăm şi cum să descărcăm aceste emoţii.

Emoţiile pot fi descărcate prin: râs, plâns, tremurat şi verbalizare.

La fel ca şi în cazul altor emoţii mai puţin solicitante, şi în cazul fricii copiilor, încercăm să le oferim copiilor spaţiu să proceseze respectiva emoţie, s-o simtă în corp, s-o conştientizeze, nu să fugă de ea.

Fiecare copil reacţionează diferit la frică: unii se descarcă – plâng, râd nervos, ţipă, tremură, poate chiar lovesc – alţii se îndepărtează şi te resping, poate unii sunt mai maturi şi povestesc despre asta.

Frica, la fel ca majoritatea emoţiilor puternice, ascunde o nevoie şi depinde de noi, de abilităţile noastre de „detectivi”, să identificăm acea nevoie şi s-o îndeplinim pentru a restabili starea emoţională a copilului, şi, de asemenea, pentru a-l învăţa pe el cum s-o gestioneze singur când va fi pregătit s-o facă fără ajutorul nostru.

Resurse utile şi jocuri pentru a face din frică un prieten

1. Înlocuieşte mesajele de invalidare a fricii –  sub formă de critică, batjocorire, derâdere, ignorare ori minimizare – cu unele de empatie, de validare a trăirii.

Mai multe exemple de mesaje empatice şi de validare a emoţiei pentru o raportare sănătoasă la frică, găsiţi în infograficul pregătit special pentru voi, plus un vocabular extins al emoţiile secundare sau complexe înrudite cu frica.

2. Folosiţi cât mai multe jocuri şi activităţi de împrietenire a copilului cu frica:

• jocuri de mimă,
• Jocul EQ Game – Alfabetul Inteligenței Emoționale – care vă permite să identificați și folosiți toate tipurile de emoții, inclusiv frica.
• detectivii emoţiilor (identificarea emoţiei şi pe feţele celorlalţi, în voce, în mers, în limbajul corpului – dezvoltă empatia),
• desenarea fricii şi găsiea unui final fericit, a unei soluţii la situaţia care a provocat frica,
• tratarea fricilor iraţionale prin umor. De exemplu, copilului îi este frică de monştri şi vă mărturiseşte acest lucru seara, la culcare. Primul mesaj este cel de validarea a emoţiei apoi provocaţi-l să-şi imagineze cum arată monstrul, să-i adauge o şapcă haioasă, poate un tutu sau o mască de scafandru. Folosiţi râsul şi umorul cât mai des pentru schimbarea imaginilor înfricoşătoare.
• Jocurile de rol cu pluşuri, păpuşi etc. s-au dovedit eficiente în procesarea emoţiilor, şi în detaşarea copilului de emoţie, în exterioarizarea ei într-un mod sănătos.

3. Folosiţi poveştile şi animaţiile ca suport de învăţare a emoţiilor, observând emoţiile personajelor, interpretaţi, comentaţi şi jucaţi-vă cu emoţiile, cu orice ocazie. Pe această idee v-am pregătit câteva resurse jucăuşe pe care să le printaţi şi să le folosiţi pentru a împrieteni copilul cu teama, vă vor ajuta Frica din animaţia Întors pe dos, Albă ca zăpada şi Bunul dinozaur.

Spor la joacă şi la împrietenirea cu emoţiile. Noi vă aşteptăm săptămâna viitoare cu noi informaţii utile, resurse şi jocuri pentru părinţi şi copii deopotrivă despre FURIE.

Intră în pentru a primi informații și resurse și despre celelalte emoții. Dă click .