Cum scăpăm de problemele din viața noastră? Iată o întrebare la care mulți caută răspuns. Dacă l-a găsit cineva, să-mi spună și mie. Cel mai probabil n-o să-l cred și-o să m-apuc să caut de unde i-a venit să zică ce-a zis.

De câte ori ați auzit întrebarea „la ce-mi trebuie mie asta?”. Ei bine, dacă până de curând asta era o întrebare tipică a școlarilor aflați în creștere fizică, dar mai ales de personalitate, acum ea a devenit o necesitate pentru toți. De ce?

Epoca informației – câteva date statistice

Odată cu evoluția tehnologiei informației, ne-am trezit într-o nouă eră a comunicării. Canalele de propagare a informației sunt mai multe ca niciodată, iar prin ele curg date cu nemiluita. Ca să aveți o idee, în momentul în care scriu aceste rânduri, totalitatea informației de pe internet este aproape egală cu valoarea de 15 milioane de petabiți, unde un petabit (simbolizat „PB”) este egal cu 1024 de terabiți. Iar creșterea este de circa 70 de terabiți pe secundă.

Ce facem cu atâta informație? Răspunsul simplu este: o filtrăm. Cum? Iată încă o întrebare dificilă. În stare de repaos creierul nostru folosește cam 20% din totalul energiei angajate în corpul nostru. Altfel spus, e tare greu să gândești!

Totuși, o activitate intelectuală intensă nu înseamnă o creștere dramatică a consumului de energie. De ce? Pentru că, în funcție de activitate, doar anumite părți ale creierului sunt activate mai intens. Nu există o diferență semnificativă între starea de veghe și cea de somn, în materie de cantitate energetică necesară funcționării creierului. Deci, el este un organ permanent activ și extrem de eficient energetic.

Breaking news! Lumea se scrântește, tocmai când are cele mai multe resurse

Un principiu spune că ce e prea mult strică. În toată tornada aceea de informație, la care se adaugă cea din cărți, presă scrisă, televiziuni, radio, cea generată de ceilalți oameni în offline și așa mai departe, riști să-ți scrântești mințile.

În Statele Unite ale Americii există deja o terminologie pentru acest caz: supraîncărcare informațională (information overload). O puteți găsi și sub forma de infoxication, infobesity, sau data smog. Datele arată că aproximativ 1 din 5 americani suferă de „ceață pe creier” din cauza acestei condiții.

Poate părea amuzant, dar efectele sunt reale: anxietate, probleme în luarea deciziilor, scăderea motivației, a capacității de concentrare și chiar tulburări ale procesului de gândire. Situația e critică.

Simplificarea sau paradoxul perfect: mai puțin înseamnă mai mult!

Ce e de făcut? O regulă pe care un profesor de matematică mi-a predat-o spune așa: de fiecare dată când rezolvi o problemă, dacă te-ai complicat înseamnă că ești pe drumul greșit. Cursul firesc este de la complicat la simplu.

Simplificați! Dacă vă aflați în situația de a fi copleșiți de informație, luați pauze. Măcar câteva ore pe zi. O plimbare, un pic de activitate fizică, un pic de contact cu lumea reală. Deconectați-vă. Fără rețele sociale, fără motoare de căutare, fără e-mailuri și fără notificări. Voi și lumea. Și din când în când aduceți-vă aminte că nu puteți să le știți pe toate. Că nu trebuie să le știți pe toate!

Dar copiii? Cu ei ce facem? Ei sunt la vârsta acumulării. Deci, cum îi pregătim pentru iminenta coliziune cu asaltul informațional? Cum vor face față? Cum vor ști să selecteze ce e util și ce nu? Cum vor ști să selecteze ce e adevărat și ce e fals?

Cum să eșuezi – ghid în 3 pași simpli

Pasul unu. Am învățat încă din primele săptămâni de școală că dacă învăț pe de rost ceea ce mi se spune, voi trece ușor prin ea. La sfârșitul clasei a patra, știam pe de rost toate informațiile predate în toți acei ani. Da, aveam mintea antrenată de mic și un pic de moștenire favorabilă.

Am reprodus la virgulă tot. Vă imaginați că am avut doar 10? Nu. De ce? Nici eu n-am știut. Dar am descoperit că sistemul de recompensare nu e influențat doar de performanță. Dar nu mi-am pus la îndoială memoria. În gimnaziu am continuat să aplic aceeași rețetă, dar cu pedala de accelerație lăsată mai moale. Am luat Capacitatea bazându-mă aproape exclusiv pe memorie. Și-n urma examenului de admitere, am intrat la unul din cele mai bune licee.

Pasul doi. La liceu mi s-a ridicat la cap adolescența. Nimic anormal. Vârsta revoltei, a sentimentului că nu te înțelege nimeni și că ești mai deștept decât ceilalți, mai ales decât adulții. Fiind o combinație letală de timid și introvertit, nu m-am manifestat vocal. În schimb am decis să nu mai învăț nici pe de rost.

Mi-am scanat bine profesorii, le-am învățat tiparele și m-am asigurat că știu suficient, la momentul potrivit. Mi-am permis inclusiv momente de heblu: un repaus total, o beznă bruscă, totală, fără sunet, fără mișcare. Efort minim, rezultate care să nu mă pună în pericol nici măcar în fața părinților.

Am luat bacalaureatul pe bune, dar cu maximum de improvizație. Am dat admitere la facultate, unde-am intrat pe același principiu al minimului de efort. Știam că ceea ce știu e suficient. 12 ani de școală, 4 seturi de examene și absolut niciun risc.

Pasul trei. La facultate am descoperit că mi-a pierit tot cheful. Nimic nu era cum mi-am imaginat. Intrasem într-o fundătură, din care am ieșit istovit ca Bruce Lee după cinci filme pline de bătăi.

Oricât de mult aș crede că nu există coincidențe pe lumea asta și că fiecare lucru se petrece cu un sens, n-am cum să evit concluzia: am eșuat!

3 lecții – 3 învățături

Lecția 1: să gândesc înainte să spun ceva sau să iau o decizie. Am terminat 17 de ani de școală pentru că părinții mei m-au învățat să nu renunț niciodată și să-mi asum toate alegerile pe care le-am făcut! Inclusiv pe alea proaste.

Nu mi-a băgat nimeni pe gât să mă duc la acel liceu sau la acea facultate. Nimeni n-a stat cu pistolul la tâmpla mea să urmez o anumită carieră. Eu sunt personajul principal în povestea mea.

Învățătura: am mai făcut 2 ani de școală. Și niște cursuri. Învăț în fiecare zi ceva și asta-mi definește cariera. De aceea azi am privilegiul să mă citești: pentru că m-am luptat pentru asta!

Lecția 2: să am răbdare. E ceva ce mi-a lipsit cu desăvârșire. Lupta nu este pentru a aștepta, ci pentru a învăța că nimic bun nu vine servit pe tavă. Toate mâncărurile delicioase se prepară greu, toate filmele excepționale durează ani până se realizează.

Unii îi spun „amânarea gratificării”. Pentru că sintagma asta sună un pic metalic, mie-mi place să-i spun „reziliență”. E un termen pe care l-am învățat de la soția mea. Fără ea, n-aș fi cine sunt azi.

Învățătura: în sfârșit, am avut curajul să-mi asum riscuri. Calculate, dar riscuri. În interesul meu, dar riscuri. Să-mi caut oamenii care mă ajută să fiu mai bun. Ei nu spun mereu „bravo”. Ei spun „poți, învață și fă-o!”.

Lecția 3 – să fiu sincer. Cu mine. Cu ea. Cu ei. Cu tot. Sau, cum spune un autor foarte controversat: cel puțin să nu minți.

Nu merge nimic dacă nu crezi în ceea ce faci. N-am întâlnit pe nimeni care să fi reușit fără să creadă în ceea ce face. Dacă știți voi pe cineva, scrieți-mi.

Învățătura: am deschis ochii relativ la ceea ce în mod real sunt capabil. De-aici începe construcția.

Gândirea critică – soluția pentru o minte proaspătă

Există un antidot pentru fake news? Pentru invazia de informație? Există vreun mod de a construi o viață bazată pe o fundație solidă în condițiile date? Există un mod de a-i ajuta pe copii să devină adulți informați, nu asaltați? Responsabili și eficienți, nu ascunși și obedienți?

Da! În fața cascadei de informații stă gândirea critică. Ce este ea? Științific vorbind este mecanismul de chestionare a informației. Critica nu este neapărat o poziționare contradictorie, împotrivă, în ciuda. Înseamnă verificarea ei din mai multe surse. Înseamnă tentativa de a verifica veridicitatea și valoarea ei.

Neștiințific, este arta de a-ți pune întrebări. De a nu crede în oamenii care oferă certitudini, soluții radicale, rezolvări ultime. Nu vă îndemn să-i învățați pe copii să chestioneze orice. Îndemn la curiozitate!

Îți dau 8 calități asociate gândirii critice: atenția, obișnuința de a cerceta, încrederea în sine, curajul, deschiderea (open-mindedness), dispoziția de a suspenda judecata (un fel de „Pauză! Hai să vedem cum se mai poate face!”), încrederea în propria judecată și căutarea adevărului.

Cum poți să antrenezi gândirea critică? Arta e o soluție. Cei care studiază și/sau practică artele au o perspectivă mai complexă asupra lumii în care trăiesc, sunt obișnuiți să caute conexiuni, legături între informația dată și realitate. De ce? Pentru că arta este o metaforă a realității. Nimic artistic, oricât de science-fiction ar fi, nu e complet desprins de realitate. Și tocmai pentru că arta înseamnă multe înțelesuri, solicită timp și atenție, abilități ce trebuie antrenate constant.

Gândirea creativă, matematica și artele

Nu e un început de banc. Arta nu este despre „ce-a vrut să spună autorul” ci este despre ce înțelege fiecare în raport cu propriul traseu prin viață. Arta nu este despre cei ce-o creează, este despre cei ce se bucură de ea! Arta adevărată este despre inteligență, căutare, gândire critică și bucuria de a fi mai bun decât ieri.

În fața clișeelor vărsate de peste tot stă gândirea creativă. Gândirea creativă nu înseamnă doar desene și sunete muzicale, înseamnă dispoziția de a găsi soluții și în alt fel. Tot matematica m-a învățat că există cel puțin două soluții la aceeași problemă. Două căi diferite de a ajunge la același răspuns. Dacă vreți un exemplu simplu, imaginați-vă în câte moduri puteți explica unui copil că 1+1=2. N-ați devenit matematicieni, dar sigur ați găsit cel puțin 3 feluri.

Conștiența că există chestia asta mie mi-a deschis lumea. Înseamnă că nu e doar cum spun alții, ci poate sunt capabil prin puterile mele să ajung la soluție. Consecința? Caut și-acum să-mi sporesc puterile.

Poate o să mă-ntrebi: și unde-ajungi? Când te oprești? Când știi că e destul? Depinde ce vreau să fac. Căutăm individualitatea și diversitatea. Ne place să fim unici și să avem o valoare în mecanismul mult prea complex al vieții, acolo unde sunt miliarde de oameni care vor același lucru. Ca să am conștiința curată înainte să vorbesc, trebuie să-mi asum ceea ce știu. Măcar să mă-ntreb.

Într-un final, toată viața învățăm. O vorbă din bătrâni care ar trebui să fie pusă-n ramă. De ce? Ca să nu înnebunim în lumea asta care calcă limite-n picioare înainte să apucăm să judecăm dacă e bine sau rău.

În loc de concluzie – 4 direcții de acțiune

Ce poți face? Întoarce-te la lucrurile simple. Joacă-te cu copilul tău ca un adult care n-a uitat ce voia când era copil. Învață-l să-și facă singur scenariul și încurajează-l să pună întrebări. Ajută-l să construiască lucruri, încurajează-l să arate ceea ce face.

Nu demoniza memorarea. Ea înseamnă baza de care mintea lui critică și creativă se va folosi. Când face o prostie întreabă cu calm „de ce?”. S-ar putea să dai de rădăcina problemei mai devreme decât te-ai aștepta, sau să ți se ofere o perspectivă pe care o are și la care nu te-ai fi gândit până atunci. S-ar putea să ți se ofere pe tavă lumea pe care o vede.

Nu-i lua privilegiul de-a greși! E cea mai bună oportunitate de a-i explica diferența dintre bine și rău. Pentru că greșelile presupun consecințe. Arată-i limitele. Când va fi adult va avea o nouă perspectivă asupra experimentării: va căuta, pentru că i-ai dat voie; va fi precaut, pentru că l-ai învățat să exploreze limitele.

Fă-i cunoștiință cu arta! Arta provoacă întrebări. Și crede-mă: asta vrei! Nu vrei să nu-și pună probleme. O întrebare naivă e mai valoroasă decât o certitudine fundamentală. Pentru că există răspuns.

Asta înseamnă gândire creativă și gândire critică: să vrei să știi. În cât mai multe forme! Cât mai aproape de adevăr. Cât mai aproape de ceea ce interesează. Nimeni nu va căuta informații despre ceea ce nu le-aduce niciun folos. Modul cum arată întrebările scoate la suprafață înclinațiile și interesele fiecăruia. Descoperiți-vă copiii!

A fi sau a nu fi? Teatrul și rolul său în nebunia vieții

Cum puteți să-i încurajați să facă ceva, pentru a se descoperi? O modalitate este prin teatru. De ce? Un spectacol de teatru înseamnă: inginerie (construcții, de la clădire, la decoruri și recuzită), desen/proiectare (scenografie), scris (scenariu), muzică (fond sonor), lumini, management (regie), marketing (promovarea spectacolului și vânzare de bilete), discurs public (interpretarea spectacolului), exercițiul memorării (replicile), conceptualizare (interpretare în cheie proprie a unui scenariu dat), gândire critică (chestionarea valorilor propuse; propunerea unei noi ordini), gândire creativă (libertatea de a-și crea propriu spectacol).

Despre asta este Teatrul Tikaboo. Despre explorarea abilităților. Despre scenarii, forme, culori, construcții. Arată-i ce se poate și încurajează să-și creeze propria poveste. Încearcă. Dacă o faci, dă-mi un feedback!

De ce plouă de sus în jos?

Asta e întrebarea capcană pe care mama mea și-o tot aduce aminte. Răspunsul la ea mi-a pus în perspectivă lumea fizică în care trăiesc.

Cum scăpăm de problemele din viața noastră? Nu scăpăm! Imaginați-vă o lume fără probleme. Scrieți-mi cum arată. Asta e gândirea creativă! Dacă cineva are o soluție categorică, definitivă și sigură la întrebarea asta, o credeți ? Asta este gândirea critică!

Textul acesta conține 38 de semne de întrebare. E corect, sau nu?

Nu încetați să vă puneți întrebări. Nu suprimați puterea întrebărilor. Cei mici o au în instinct. Profitați de acest instinct! E mai bine cu, decât fără.

Îți mulțumesc că m-ai citit.

Dan,

Omul cu-ntrebări