Capcana periculoasă în care și cei mai buni părinți cad.

„Mama a avut o zi grea, scumpo. Poți să mă îmbrățișezi? ” I-ai spus asta vreodată unuia dintre copiii tăi? Este greu să nu o faci când îmbrățișările lor sunt atât de reconfortante. Dar ceva de genul: „Știi că surioarei tale îi place să se furișeze pe ușa din față. Când ai văzut că era deschisă, de ce nu ai închis-o? ”

În ambele scenarii, exercităm presiune asupra copilului pentru a crește mai repede, pentru a-și asuma un rol mai matur decât ar trebui. Primul scenariu este parentificarea emoțională. Cealaltă este parentificarea instrumentală. Parentificarea emoțională este mult mai periculoasă și este adesea făcută de mame și tați bine intenționați. Iată mai jos 9 exemple de astfel de situații (cu toții am făcut cel puțin două!) și motivul pentru care aceste practici sunt atât de dăunătoare.

Exemple de Parentificare Emoțională

1. A-i cere  unui copil să decidă singur ce școală dorește să urmeze.
2. O mamă singură care îi cere fiicei sale adolescente să aleagă o ținută pentru întâlnirea ei.
3. Părintele care este epuizat la sfârșitul zilei și  al cărui copil știe să-i toarne un pahar de vin.
4. Părinți care se bazează pe copiii lor pentru recreere (Copilul ar putea spune unui prieten: „Vreau să stau, dar tatăl meu/mama mea vrea să facă “x” activitate și nu are pe nimeni altcineva cu care să o facă.”)
5. Părintele care este indisponibil din punct de vedere emoțional pentru partener, dar foarte afectuos cu copiii lor.
6. Părinții care se confesează copiilor lor despre problemele din căsnicia lor.
7. Când unul din părinți face anumite lucruri și îi spune copilului: „Nu-i spune tatălui tău/mamei tale”.
8. Când unui băiat i se spune că este „bărbatul în casăi” după ce tatăl nu mai este.
9. Rugându-l pe copilul să fie mediator pentru tine și fostul partener.

De ce este dăunătoare parentificarea emoțională

Parentificarea emoțională se amestecă cu ierarhia emoțională a relației. Copiii ar trebui să se poată sprijini pe părinții lor. Dacă un părinte se sprijină pe copil, acesta suportă o greutate pe care nu ar trebui să o suporte. Acest lucru îi răpește copilului capacitatea de a găsi suport emoțional și, în cele din urmă, duce la o întârziere în dezvoltare. Da – comportamentele care încurajează copiii noștri să se maturizeze mai repede le împiedică de fapt creșterea.

Parentificarea instrumentală, cum ar fi cea în cazul în care copiii mai mari sunt nevoiți să gătească mese pentru frații lor, nu este la fel de dăunătoare atunci când se face pentru o perioadă scurtă de timp (când mama este bolnavă). Nu este același lucru cu a avea sarcini atribuite. Dar dacă responsabilitățile copilului sunt cele care mențin funcționarea casei, acest lucru îl poate determina pe copil să se lupte pentru a-și menține stima de sine. Copilului îi sunt încredințate continuu sarcini care depășesc capacitatea sa. 

 

Ambele tipuri de parentificare le răpesc copiilor copilăria.

 

Cum apare parentificarea emoțională chiar dacă părinții au cele mai bune intenții?

Părinții pot crede că au un copil deosebit de matur căruia i se poate oferi o doză mare de încredere (cum ar fi exemplul nr. 1). Dar atunci când o decizie luată de un copil nu funcționează, aceasta se răsfrânge asupra copilului și acest lucru duce la niveluri crescute de anxietate. Credem că este sănătos să le arătăm copiilor noștri că pot face față unui rol de adult. Dar dacă o facem prea mult, ei pot fi făcuți să simtă că trebuie să rămână în acest rol și se vor crede responsabili de a păstra echilibrul sau pacea în casă.

 

Citește și „De ce ajungem să nu mai știm ce e bine și ce e rău?”

 

Ce trebuie să facem pentru a remedia problema

Conștientizarea propriului comportament și a posibilelor efecte nedorite asupra copilului este pasul cel mai important. Parentificarea emoțională este mai ușor de rezolvat dacă recunoaștem comportamentul propriu, spre deosebire de a-l vedea la partenerul vostru. Identificarea unor prieteni adulți sau rude și căutarea suportului de care avem nevoie în acest tip de relație, este un alt pas. Să cerem ajutorul nu este dovadă de slăbiciune, este un lucru normal și este o dovadă de maturitate emoțională. Cereți scuze copiilor voștri și spuneți-le că ați făcut o greșeală, cerându-le lor să ia decizii ce aparțin adulților. Când îl vezi pe copilul tău pășind în acel rol de adult, spune-i: „Nu-ți face griji. Mă voi ocupa eu de asta. Tu concentrează-te pe a fi copil. ”

Dacă partenerul este cel care o face, primul pas este să aduci în discuție acest aspect. Nu ne cunoaștem punctele oarbe. S-ar putea să nege sau să nu fie de acord, dar cel puțin va fi informat și, cu timpul, va conștientiza. Apoi, mențineți dialogul deschis cu copiii voștri despre ceea ce așteptați de la ei în rolurile lor de copii din familie.

 

Te-ar putea interesa și „Teoria haosului sau cum funcționează programarea parentală”

Cu toții am căzut sau suntem tentați să cădem în capcana parentificării emoționale, mai ales, dacă la rândul nostru am fost supuși ( și cu siguranță mulți am fost) acestor practici. Ele nu par nocive, la o primă privire. Ce-i rău ca un copil să fie responsabilizat, ne-am putea întreba? Ei bine, copiii ar trebui în primul rând să-și savureze propria copilărie pentru a putea deveni adulți împliniți. Sarcinile de adulți trebuie introduse treptat și ele trebuie să fie adecvate vârstei lor, atât ca dificultate cât și ca durată. Este cu atât mai ușor să alunecăm pe acestă pantă periculoasă ca părinți, cu cât responsabilitățile și greutățile vieții ne copleșesc și cu atât mai mult dacă am fost crescuți crezând că aceste lucruri sunt normale.Trebuie să avem tăria și luciditatea să ne analizăm propriul comportament și să ne întrebăm pe noi și copilul nostru interior, dacă ceea ce facem este corect. Nu este un lucru ușor, dar cu răbdare și prezență, vom fi cu fiecare zi mai aproape de adevăr.

Dacă și tu ești conștient de faptul că pentru a ne putea crește copiii într-un mod corect, trebuie ca mai întâi noi, părinții să fim bine cu noi înșine,  te invităm cu drag în programul Design Comportamental.

Programul „Design comportamental” ajută orice părinte să nu transmită mai departe copilului tipare și obișnuițe neconstructive, pe care le-a preluat la rândul său de la generațiile trecute.