Programarea parentală, bat-o vina! Ce este ea, de fapt? O simplă formă de a ne educa copiii sau o întreagă strategie pe termen lung prin care îi setăm concret, în mod consecvent și susținut, toate sistemele lui de funcționare și îi stabilim întocmai întregul scenariu de viață?!

La aceste întrebări importante, așa spune eu, voi răspunde în cuprinsul acestui articol.

Pornesc acest articol de la ideea clară că principalul scop al unui părinte este de a-i asigura copilului SUPRAVIEȚUIREA, astfel ca părinte faci tot ceea ce îți stă în putință, îl înveți și îi spui tot ceea ce este necesar pentru ca al tău copil să supraviețuiască ACUM și pe viitor, până la adânci bătrâneți.

Așadar, tot ceea ce își dorește un părinte este ca propriul copil să trăiască într-o manieră cât mai bună, mai frumoasă și mai ușoară. Iar de aici începe procesul de programare parenată pe care părintele îl exercită asupra copilului cu scopul de a-i asigura supraviețuirea în cele mai bune condiții, respectând limitele legii, pe ale societății, dar și drepturile celorlalți oameni.

Programarea parentală reprezintă suma tuturor îndemnurilor, cerințelor, impunerilor, obiceiurilor, tradițiilor, acțiunilor și a modelelor de educație cu ajutorul cărora, noi, părinții, influențăm pozitiv sau mai puțin pozitiv gândirea, credințele și comportamentele copiilor noștri încă din prima lor zi de viață și până la vârsta de adult, uneori chiar și în timpul vieții de adult. În majoritatea cazurilor, influența părinților asupra copiilor lor nu se oprește niciodată. Și nu se oprește nici măcar când părinții nu mai sunt.

Astfel, afirm că programarea parentală este de fapt o programare psihologică și socială pe care noi, părinții, o exercităm asupra copiilor noștri în mod inconștient în cea mai mare măsură, în funcție de valorile, convingerile, experiențele proprii, dar mai ales în funcție de modul în care am fost noi înșine programați parental. 

Părinții noștri au învățat să fie părinți de la părinții lor. Astfel că programarea parentală NU începe cu noi înșine, ci programarea parentală se întinde de-a lungul mai multor generații și începe de la stră-stră-bunicii noștri, continuând să fie lăsată moștenire din generație în generație, cu mici ajustări și schimbări, în funcție de „trezirea” membrilor familiilor noastre.


Cum se exercită, mai exact, programarea parentală? Ce facem atunci când ne programăm parental copiii?

  1. Îi insuflăm valorile și convingerile noastre;
  2. Îi impunem tradițiile noastre;
  3. Îi împărtășim credințele noastre;
  4. Îi setăm limitele de funcționare;
  5. Îi predăm fricile noastre;
  6. Îi stabilim gradul de încredere în sine;
  7. Îi stabilim gradul de iubire de sine;
  8. Îi formăm abilitățile;
  9. Îi instalăm prejudecățile;
  10. Îi setăm așteptările în privința vieții;
  11. Îi influențăm toate viitoarele relații și dinamica lor;
  12. Îi sedimentăm viziunea noastră despre viață;
  13. Îi setăm tiparul comportamental pe care îl va avea toată viața dacă nu se intervine asupra lui (există 12 tipare comportamentale despre care vom vorbi în articole viitoare);
  14. Îi stabilim întocmai scenariul de viață pe care va rula: adică cine va fi și cum va fi în timpul vieții de adult;

Și multe altele.

Programarea parentală este de regulă un proces inconștient prin care noi, părinții, prin intermediul propriului comportament, limbaj și atitudini influențăm felul în care copiii percep lumea, își formează personalitatea și modul de funcționare în viață.

Unele influențe sunt pozitive, precum susținerea emoțională și crearea unui mediu în care copilul poate să-și dezvolte încrederea în sine. Alte influențe pot fi negative, precum transmiterea de frici, prejudecăți sau traume nerezolvate care se vor perpetua din generație în generație.

Efectele acestei programării parentale pot dura o viață întreagă dacă nu se intervine asupra lor în niciun mod și afectează direct modul în care o persoană relaționează cu ceilalți, ia decizii, gestionează stresul sau percepe succesul. Îi afectează întreaga viziune asupra vieții, precum și modul în care își trăiește viața. 

Există 12 tipare comportamentale, iar un om poate dobândi unul din aceste tipare comportamentale prin programarea parentală exercitată de părinți asupra sa.

Influența cea mai mare vine de la mamă, în proporție de aproximativ 90%. Iar tatăl contribuie și el cu aproximativ 10%.

Cele 12 tipare comportamentale existente, setate prin programarea parentală, sunt:

  1. Tiparul comportamental APATIC;
  2. Tiparul comportamental de VICTIMĂ;
  3. Tiparul comportamental FRICOS;
  4. Tiparul comportamental SACRIFICIU;
  5. Tiparul comportamental PREȚIOS;
  6. Tiparul comportamental JUDECĂTOR;
  7. Tiparul comportamental PERFECȚIONIST;
  8. Tiparul comportamental AUTODIDACT;
  9. Tiparul comportamental MODEST;
  10. Tiparul comportamental ÎNVINGĂTOR;
  11. Tiparul comportamental ÎNȚELEPT;
  12. Tiparul comportamental ÎMPLINIT;

Fiecare din aceste 12 tipare comportamentale trasează un anumit scenariu de viață, mai bun sau mai puțin bun. Cu cât e mai pozitiv tiparul comportamental, cu atât viața este mai frumoasă, mai armonioasă și mai împlinită.

Imaginează-ți, ce fel de viață poate avea o victimă?! Pentru o victimă viața este grea și va întâmpina mereu greutăți și probleme, căci către ele se va îndrepta prin deciziile și acțiunile sale.

Despre fiecare tipar comportamental în parte vom vorbi în articolele viitoare, precum și despre modul în care își programează parental copiii fiecare tipar în parte.

Este esențial să știm „programele” pe care le-am dobândit în copilărie pentru a putea face schimbări conștiente și benefice în viața noastră, dar mai ales pentru a ne asigura că ne influențăm copiii pozitiv, ajutându-i să deprindă un tipar comportamental cât mai benefic, de învingător, înțelept sau chiar împlinit.

Tu ce părere ai, dragă părinte? Dacă ai putea interveni asupra programării parentale, ai face-o?

Lasă un răspuns

Categorii principale

Navighează alegând un subiect de interes

Ultimele produse