Cum se transmit traumele noastre la copiii noștri? Oare prin ADN, din cauza karmei de neam sau prin programarea parentală?! La aceste întrebări voi răspunde în cuprinsul acestui articol.
Iar acum… imaginează-ți un copil care crește într-o familie unde se repetă aceleași tipare comportamentale de zeci de ani. Nu e nevoie să cauți în arhivele epigenetice ca să găsești răspunsul la întrebarea „de ce?”. Ceea ce el moștenește nu sunt doar trăsăturile fizice, ci mai ales programele mentale și emoționale ale părinților săi, dar și parte din cele ale bunicilor, străbunicilor și a stră-stră-stră-străbunicilor săi.
Cum se transmit traumele de la o generație la alta?! Trauma, în forma sa subtilă sau evidentă, NU se transmite prin ADN, ci prin programare parentală. Și aceasta este o veste bună. Minunată aș putea spune. Pentru că dacă traumele nu se transmit genetic, înseamnă că pot fi integrate, depășite, vindecate, întrerupte, cum vrei să numești această acțiune fantastică de a șterge trauma din sinele moștenitorilor tăi.
Am auzit de multe ori expresia „copiii preiau traumele părinților” și este tentant să credem că acest proces este unul pur biologic, predeterminat, prestabilit. Ca și cum ne naștem cu traumele DEJA instalate în sistemul nostru de a fi. Dar traumele transgeneraționale nu sunt scrise în genele noastre. Ele nu sunt pecetluite într-un cod genetic imuabil. Sunt mai degrabă pecetluite în convingeri și comportamente. De la părinți la copii, de la bunici la nepoți, tiparele comportamentale și implicit traumele se transmit prin felul în care interacționăm și prin lucrurile pe care le insuflăm celor mici.
Trauma este un bagaj transmis de generații întregi!
Ai văzut vreodată un pește încercând să se suie într-un copac? Pare absurd, nu-i așa? Dar dacă părinții lui au încercat toată viața să facă asta și, din cauza frustrării că nu au reușit, îi spun puiului lor că și el trebuie să se cațere? Acest mic pește, care a venit pe lume ca să înoate, este acum împovărat de ambiția ancestrală de a cuceri copacul. Aici începe trauma.
La fel și în viața reală, părinții, în dorința lor de bine, pot transmite copiilor lor frustrările și fricile pe care nu le-au putut depăși. Și astfel, generație după generație, un tipar comportamental se perpetuează. De multe ori, părinții, împovărați de propriile răni emoționale, repetă același scenariu cu copiii lor, fără să realizeze că, în loc să-i elibereze, îi înlănțuie.
Karma de neam este povara moștenită din trecut!
Cum se transmit traumele? Crezi că prin karma de neam? Ei bine, Karma de neam, un concept greu de înțeles, dar omniprezent, se referă la bagajul emoțional și comportamental pe care îl moștenim de la strămoșii noștri. Acest bagaj nu este genetic. El este mental și emoțional, și, din păcate, este adesea transmis inconștient prin comportamentele părinților noștri. Dacă părinții au trăit în frică, sărăcie sau suferință, este foarte probabil ca, fără să-și dea seama, să ne programeze și pe noi să trăim la fel.
Aici intervine programarea parentală. Este acea serie de mesaje subtile, dar repetate, pe care le primim încă din copilărie. Dacă un copil aude în mod constant că „nu e destul de bun” sau că „nu va reuși niciodată”, el va internaliza aceste mesaje și le va transforma în convingeri de viață. Acesta este mecanismul prin care traumele se transmit. Ele nu sunt scrise în ADN, dar sunt scrise în comportamentele și gândurile noastre zilnice.
Contrazicem epigenetica… acum și întotdeauna!
Epigenetica susține că mediul poate influența expresia genelor noastre. Dar, dacă ne uităm mai adânc, observăm că nu ADN-ul este cel care ne controlează complet viața. În schimb, mediul familial și programarea parentală sunt principalele CAUZE, forțele care modelează cine suntem și cum ne raportăm la lume. Aceasta este cheia pentru a înțelege cum se transmit traumele. Nu prin mutații genetice, ci prin acțiuni, comportamente și mesaje emoționale.
Părinții noștri, la rândul lor, au primit aceleași tipare de la părinții lor. Fiecare generație poartă cu sine rănile celor dinainte și le proiectează asupra următoarei. Ceea ce epigenetica nu poate explica complet este acest transfer subtil al traumei prin imitare, repetiție și educație.
Vindecarea începe cu tine, chiar dacă sună a clișeu!
Dacă traumele nu se transmit prin ADN, ci prin programare parentală, înseamnă că există o cale de ieșire. Nu suntem condamnați să repetăm greșelile generațiilor anterioare. Cum se transmit traumele poate fi, de fapt, o poveste despre cum putem rupe acest lanț.
În loc să repetăm tiparele negative, putem să devenim conștienți de ele și să le schimbăm. De exemplu, dacă ai crescut într-o familie care a funcționat pe baza fricii sau a victimizării, este esențial să identifici aceste tipare și să lucrezi pentru a le transforma.
Cele 12 tipare comportamentale – precum Tiparul comportamental FRICOS, Tiparul comportamental de VICTIMĂ sau Tiparul comportamental JUDECĂTOR – pot fi rupte. Părinții pot evolua de la un tipar comportamental negativ la unul pozitiv, doar printr-o conștientizare profundă și o muncă constantă asupra lor înșiși.
Cum se transmit traumele în familie?
Traumele NU se transmit prin ADN, ci de modul în care părinții influențează comportamentul și emoțiile copiilor lor. De fiecare dată când le spunem copiilor noștri că „nu sunt destul de buni”, că „lumea e un loc periculos”, că „trebuie să fie perfecți pentru a fi iubiți” sau că „iubirea trebuie câștigată”, creăm o traumă emoțională, o rană emoțională și un tipar comportamental pe care copilul își va rula viața de adult. Și toate acestea, dacă copilul devenit adult nu le conștientizează, le va transmite și el mai departe copiilor lui și nepoților lui și așa mai departe.
Așadar, trauma nu este doar rezultatul unui moment izolat. Este rezultatul unui tipar repetitiv, o reacție automată la circumstanțele vieții. Este de datoria noastră să oprim această repetiție.
Așa că nu da mai departe traumele tale copiilor tăi!
Cum să ieșim din cercul vicios al traumelor transmise?!
Cea mai bună metodă de a rupe acest cerc vicios este să devii conștient de tiparele comportamentale pe care le-ai moștenit. Primul pas este să te întrebi: care este tiparul meu? Ai tendința de a te sacrifica? Sau poate te simți adesea o victimă a sistemului? Acestea nu sunt lucruri întâmplătoare. Ele au fost învățate și transmise prin programare parentală.
Este crucial să înțelegi cum se transmit traumele. De îndată ce recunoști tiparul comportamental, poți începe să lucrezi la schimbarea lui. Poți evolua la un tipar comportamental superior și 100% benefic ție, dar și generațiilor viitoare pe care TU le creezi.
Soluția: Evoluarea la un tipar comportamental SUPERIOR și programarea parentală SĂNĂTOASĂ!
La finalul zilei, traumele transgeneraționale nu sunt o sentință. Ele pot fi rescrise. Prin conștientizare și schimbare activă a tiparelor comportamentale, putem să ne eliberăm pe noi înșine și să nu mai transmitem traumele noastre mai departe.
Când te vindeci pe tine, vindeci și generațiile viitoare.
