Om frumos, astăzi am în plan să-ți povestesc despre ceva ce, din punctul meu de vedere, e extrem de important: arborele genealogic.
De asemenea, voi veni și cu o recomandare referitoare la arborele genealogic, la felul în care putem să-i ajutăm pe copii să înțeleagă familia din care provin, să afle informații legate de aceasta, să le descriem în ce fel se desfășura viața noastră când eram de-aceeași vârsta cu ei sau cum era viața părinților noștri, în vremurile apuse, când aceiași ani gingași și inocenți le străbăteau existența. În mai puține cuvinte, să-și cunoască toată familia extinsă.
Cred că ați observat, poate chiar ați fost părtași faptului că deseori, la adolescenți, apare o revoltă destul de semnificativă. Destul de rar se întâmplă ca unii adolescenți să nu fie supărați pe propriii părinți.
Dar oare de ce ajung adolescenții să aibă un conflict deschis cu noi, părinții?
Ei bine, mai întâi de toate, atunci când adolescenții nu sunt mulțumiți de ceea ce se petrece în viața lor, când apar anumite probleme, când îi deranjează niște lucruri, dau vina pe propriii părinți. Asta se întâmplă încă din preadolescență.
Cum se manifestă acest conflict adolescent-părinte?
Prin lipsa dialogului, aceștia nu își doresc să mai comunice, evită contactul direct, de multe ori e o ceartă continuă, prin o încăpățânare de a refuza orice spun părinții și de a nu face așa cum noi îi sfătuim. Li se pare că totul este rău, iar ceea ce se întâmplă distructiv ei pun pe seama noastră, a părinților. Caută singurătatea, își doresc să fie lăsați în pace.
Dar haideți să facem o paralelă între ceea ce se întâmplă și între faptul că majoritatea adolescenților nu înțeleg de ce îi educăm astfel, de ce se petrec lucrurile într-un anumit mod și de ce, de cele mai multe ori, adolescenții ajung să-și acuze părinții.
Dacă dăm puțin timpul înapoi și ne întoarcem în amintire către adolescența noastră, ne vom reaminti că și noi, la rândul nostru, ne-am acuzat părinții și i-am considerat vinovați pentru faptul că lucrurile se petrec într-un anumit fel și nu cum vrem noi.
Adolescenții își acuză părinții dintr-un motiv simplu: ei nu înțeleg care era realitatea noastră atunci când noi am fost educați și cum se întâmplă ca noi să învățăm să îi educăm din generație în generație. Iar aici intervine arborele genealogic, pe care îl recomand călduros.
Acest arbore genealogic nu este neapărat necesar și folositor numai pentru copii, ci și pentru noi, ca adulți, fiindcă, la rândul nostru, avem răni nerezolvate, cicatrici deschise și dureroase care așteaptă latente acolo și izbucnesc fără să ne dăm seama, atunci când ne așteptăm mai puțin.
Nici noi nu suntem conștienți de toate rănile noastre emoționale și nici relația cu propriii părinți nu e tocmai stabilă, încă muncim cu propriile emoții, le stabilizăm, le cercetăm, le cunoaștem.
Atunci când vorbim cu ai noștri copii, sosim la pachet cu condiționările noastre, cu convingerile noastre, iar ceea ce le spunem copiilor noștri, felul în care le vorbim și ne raportăm la ei vine din emoțiile și stările noastre nearanjate, poate chiar necunoscute. Îi prezentăm copilului o realitate subiectivă, nicidecum cea pe care noi înșine ar trebui mai întâi să o conștientizăm, să o rumegăm.
Cum ajungem în punctul în care noi ne programăm copiii?
Pentru că, la urma urmei, noi le transmitem copiilor conflictul pe care și noi îl avem, îl transmitem mai departe, fiind netratat, nerezolvat, prin programare parentală, în mod inconștient. Conflictul e acolo, deși pare latent, el e viu și noi nu știm cum să ni-l explicăm, dar rănile emoționale de-acolo se exprimă, ies la iveală, se manifestă în comportamentul nostru.
Copiii preiau corpul emoțional de la mamă, ceea ce presupune că, atunci când aceștia învață să simtă, aceștia preiau tiparele emoționale de la mamă. Î
n ceea ce privește corpul fizic, avem 22 de celule care se dau mai departe copiilor – 11 de la mamă, 11 de la tată. În ceea ce privește corpul mental – obișnuințele zilnice, felul în care ne raportăm și comunicăm cu copilul – acesta e practic modul în care îi programăm.
Dacă copiii ar înțelege fiecare fărâmă din felul în care noi, ca părinți, am învățat să îi educăm, aceștia nu ar mai avea parte de conflictul despre care vă scriam și mai sus, ar înțelege felul în care s-a născut, s-a construit acest mod de a educa. Luând fiecare ramură în parte, atât din partea mamei, cât și din cea a tatălui, copiii ar înțelege cum au fost părinții noștri, care erau credințele lor, cum se poziționau în procesul de educație.
Când facem lucrul acesta, ar fi de preferat ca intervalul de vârstă al copilului să fie între 8-12 ani, înainte să se desfășoare cu forțe aprige conflictul, înainte ca orientarea dinspre familie să-și mute traiectoria în ochii și în acțiunile copilului înspre grup, înspre prieteni.
Vârsta de 8-12 ani este fereastra optimă în care noi, ca părinți, putem să le explicăm copiilor că educația se dă mai departe de la părinte la copil, ceea ce presupune că și noi îl învățăm pe el cum să dea mai departe această educație copiilor lui.
În clipa când el sau ea va înțelege cum se formează acest comportament și de ce noi, ca părinți, suntem astfel, copilul va înțelege și nu va mai părea stereotipul comportamental de tipul „Mama, tata sunt vinovați pentru că eu nu sunt împlinit!”.
Nu este greu de făcut, din punctul meu de vedere e un exercițiu de familie, ba chiar ne-ar putea apropia și ne arată clar cum ne putem înțelege pe noi înșine, ce ar trebui să mai scotocim înăuntrul nostru, ba chiar putem descoperi părți din noi și din părinții noștri pe care poate nu le-am conștientizat până atunci.
Dacă dați un search pe google, veți găsi numeroase modele. Dacă nu, puteți face foarte simplu, în felul următor: desenați, pe o foaie A4, un copac care se împarte în două ramuri și să vorbiți despre fiecare ramură în parte.
Chiar dacă nu știți anumite informații despre străbunici, de exemplu, sunați-o pe bunica, pe mama dumneavoastră, dacă mai aveți cum, și întrebați-o detalii – vă poate povesti despre cum au fost în tinerețea lor etc.
Copiilor le plac aceste detalii, pot fi atrași foarte ușor și își empatizează, rezonează cu părinții și pot înțelege și ei foarte ușor ce se întâmplă cu ei.
Gândiți-vă doar cum ar fi fost ca noi, în perioada preadolescenței sau în tinerețe, să fi înțeles cum era viața bunicilor, părinților noștri și de ce părinții noștri au făcut anumite alegeri, ori n-au știut să-și arate afecțiunea, sau de ce ne puneau la treabă sau se foloseau de violența fizică. Cu siguranță, înțelegând aceste lucruri, ne-ar fi și nouă mult mai ușor, ca părinți, să nu consumăm energie în direcția aceasta.
Cu siguranță arborele genealogic poate fi util atât pentru părinte, cât și pentru copil, și de ce nu, pe alocuri poate chiar vindecător!