Formarea acestui tipar își are rădăcinile în copilărie, când copilul simte că nu primește suficientă iubire, atenție sau sprijin emoțional din partea părinților. Din păcate, părinții apaticului nu au fost învățați să ofere iubire, pentru că nici ei nu au primit-o de la generațiile anterioare. 

Această lipsă de afecțiune și conectare emoțională este un element esențial în dezvoltarea tiparului apatic. Copilul învață să se descurce singur, să nu aibă așteptări de la ceilalți și, în mod treptat, își construiește o barieră emoțională pentru a se proteja de posibilele suferințe.

Convingerea centrală a apaticului este: „nu merit iubire”. Aceasta provine din experiențele timpurii de respingere sau ignorare, care au lăsat urme adânci în psihicul său. Lipsa iubirii părintești creează un gol emoțional pe care copilul nu știe cum să îl umple. 

De aceea, în mod inconștient, el începe să dezvolte un mecanism de apărare, bazat pe izolare și neîncredere față de ceilalți. Această credință adânc înrădăcinată se amplifică pe măsură ce persoana crește, transformându-se într-un tipar stabil de comportament.

De asemenea, persoana cu tiparul comportamental apatic dezvoltă o puternică tendință de victimizare. Aceasta este adesea o formă de consolare interioară, un mod prin care își justifică lipsa de acțiune și menținerea în zona de confort. Victimizarea devine astfel o recompensă psihologică pentru suferințele sale, un mod prin care își validează emoțiile negative.

Un alt factor major în formarea acestui tipar este educația severă și uneori abuzivă din copilărie. Părinții apaticului au folosit adesea pedepse emoționale sau ignorare drept mijloace de disciplinare, ceea ce a dus la o interiorizare a sentimentului de neputință. 

În loc să fie încurajat să își exprime emoțiile și să își dezvolte încrederea în sine, copilul a învățat să le reprime și să se retragă în sine.