„Toată lumea se pricepe la crescut copii… mai puțin cei care îi au.”

Când am dat peste acest citat am crezut că cineva mi-a citit gândurile. Dar nu, se pare că cineva a gândit asta înaintea mea – citatul îi aparține lui P.J. O’Rourke.

Serios acum, îmi este cât se poate de clar că toată lumea se pricepe la crescut copii!

Altfel n-ai auzi câte un sfat din gura fiecărui om pe care îl întâlnești, fie el bărbat, femeie, celibatar, părinte, bunic sau orice altceva, despre cum să-ți crești copiii. Evident, toată lumea știe mai bine ce-i trebuie copilului nostru, îl cunoaște în profunzime, îi înțelege nevoile și dorințele sau… oricum, știe cum și ce să facă pentru a face din el cel mai grozav om care a pășit pe fața pământului.

„Am fost un părinte minunat… înainte să am copii. Eram expertă în problemele celorlalți cu copii lor. Apoi am avut trei copii …”

Adele Faber

Gura lumii și miturile care trec drept adevăruri absolute

Miturile, prin definiție, sunt niște idei sau credințe despre un subiect care trec drept adevărate pentru majoritatea oamenilor.

Miturile despre parenting sunt atât de puternice și de răspândite încât nici nu mai contează că nu sunt adevărate. Sunt cu atât mai periculoase cu cât ele sunt omniprezente și sunt luate drept adevăruri absolute.

Cele mai toxice 5 mituri despre creșterea copiilor

1. Odată ce ai devenit părinte, știi ce să faci instinctual

Toată lumea vorbește despre instinctul matern, ba chiar și despre cel patern, care se declanșază când ai un copil. Și, ca prin minune, acest instinct te ghidează să faci lucrurile cele mai bune pentru copil, să faci ce trebuie.
Dacă ai încredere în instinctele tale și știi să le asculți, n-ai nevoie să înveți! Ce cărți de parenting, conferințe și alte bazaconii… tu știi cel mai bine cum să-ți crești copilul. Cam acestea sunt mesajele pe care le primești de pretutindeni.

Nu mă înțelege greșit, eu cred cu tărie în ceea ce-ți transmite instinctul și sentimentul acela puternic pe care-l simți în stomac (n-am găsit o traducere fidela a expresiei englezești ”gut feeling”) doar că, de multe ori, ceea ce ne transmite corpul nostru (inclusiv mintea, prin hoardele de gânduri) sunt acele lucruri pe care le-am auzit în copilărie, prin modul în care am fost noi crescuți și educați…
Alteori acest instinct nu este altceva decât frica noastră, frica de a nu fi un părinte destul de bun, frica de eșec, frica de a nu fi judecat și rănile noastre nevindecate din propriile copilării.

Dacă tot se vorbește despre creșterea copiilor că este cea mai grea meserie din lume – și majoritatea dintre noi este de acord cu afirmația – hai să-i acordăm importanța cuvenită. Cât durează, în medie, să faci o facultate? 3-4 ani.

De ce-am crede că a învăța să fii un părinte bun îți ia mai puțin?

2. Odată ce ai copii, s-a dus viața ta!

Dacă vrei să afli ce înseamnă să dormi pe furate – câteva ore pe noapte, să mănânci pe fugă – dacă mai apuci – să nu mai știi dacă te-ai pieptănat sau ai fost la baie azi, să nu poți să stai pe WC sau să faci măcar un duș fără audiență – și toate acestea ani la rând, întreabă un părinte.

Este adevărat, să fii părinte este cea mai solicitantă meserie din lume, 24 din 24, fără pauză, fără concedii… câteodată și să te îmbolnăvești e un lux.

Totuși, primii ani trec destul de repede și începem să ne adaptăm la noua situație. Și, cel mai important, învățăm să cerem ajutor.

„E nevoie de un sat întreg pentru a crește un copil. ”

Proverb britanic

Suportul social este extrem de important în creșterea copiilor. Fie că e vorba de bunicii copilului (care ne ajută zilnic, o dată pe lună sau măcar luând copiii în vacanțe câteva săptămâni), fie că e vorba de prieteni cu proprii copii (cu care puteți aranja sesiuni de joacă ale copiilor, când la unii când la ceilalți), un vecin cu care să lași copilul 1 oră când ai o urgență la dentist și așa mai departe.

Copilul tău are mult de învățat din interacțiunea cu cât mai mulți oameni, cu cât mai diverși cu atât mai bine… Plus că tu ai nevoie de puțin timp și pentru tine, să te regăsești, sau să-ți privești partenerul în ochi, să-l ții de mână, fără vreun pitic între voi.

Da, viața ta de celibatar s-a dus! Totul s-a schimbat! Însă nu e totul pierdut.

Dar, cu puțin ajutor, multă voință și puțin curaj poți să mai dai o fugă la un concert (noi am plecat la un concert când avea băiatul mai puțin de 3 luni, lăsându-l acasă cu verișoara studentă pentru 3 ore, timp pe care l-a dormit), să te plimbi într-un parc de mână, să vezi un film la cinema. Chiar după câțiva ani să mergi într-o călătorie fără copii. Noi am reușit să facem un tur al țării, cu mașina, timp de 11 zile, în timp ce copiii (8 și 4 ani) s-au distrat de minune la bunici.

3. Tații muncesc destul să întrețină familia, nu mai au timp să se implice și în educația copiilor

Este adevărat că în trecut mamele erau cele care aveau responsabilitatea creșterii și educației copiilor. Și cum ar fi putut să fie alfel?
Doar nu se ducea femeia la vânătoare și bărbatul rămânea la povești cu cei mici, în timp ce mai învârtea în ceaunul cu ciorbă de mistreț, nu?

Lăsând gluma la o parte, în ciuda binevoitorilor care pun toată responsabilitatea creșterii copiilor pe umerii mamelor – ca și vina pentru orice nu merge bine cu copiii într-o familie – tații de azi sunt mai implicați în creșterea copiilor ca niciodată. 

În ultima jumătate de secol, tații americani (cifrele sunt comparabile și în Europa) aproape și-au triplat timpul petrecut cu copiii de la 2,5 ore pe săptămână, în 1965, la 7 ore pe săptămână în 2011.

În Finlanda, tații copiilor de vârstă școlară petrec mai mult timp cu copiii chiar decât mamele, conform unui raport OECD, publicat în 2017. 

Finalnda crede cu tărie că tații joacă un rol crucial în dezvoltarea copiilor. Astfel că a dezvoltat politici de susținere a implicării taților în creșterea copiilor, cum este și concediul de paternitate de 9 săptămâni pe care îl primesc cu o cotă de 70% din salariu pe întreaga perioadă plus posibilitatea de a împărți între cei 2 soți alte 5 luni de concediu plătit de îngrijire a copilului.

Deși în România nu întâlnim aceeași determinare a implicării taților din partea statului, totuși tații își pot lua concediu de îngrijire a copilului timp de 2 ani, în locul mamei.

Însă nu avem nevoie de studii precise, este de ajuns să ne uităm în parcuri, la locurile de joacă, în curtea școlilor și grădinițelor unde numărul taților este din ce în ce mai mare.

DA, o parte din tați au înțeles. Nu doar o ajută pe mamă în creșterea și îngrijirea copiilor, ci ei sunt, alături de mamă, dedicați, implicați și responsabili de creșterea propriilor copii. 

4. Nu pleca urechea la toate metodele astea moderne de parenting… Și noi am fost crescuți cu câte-o palmă și cu pedepse și uite ce bine am ajuns!

Am fost crescuți, majoritatea dintre noi, de părinți autoritari, cu multe reguli care rareori ne erau explicate („C-așa am zis eu” nu e o explicație), cu frica de a fi pedepsiți și cu multe așteptări de a ne descurca pe propriile picioare. 

Dacă ne-a ajutat? Depinde de unghiul din care privești.

Am învățat să facem multe lucruri din mers, să ne adaptăm la diversele situații, să fim mai obedienți, să fim buni executanți…

Pe de altă parte, am crescut cu frici – care pe mulți dintre noi încă îi mai conduc – teama că nu suntem destul de buni, frica de a nu fi demni de iubire, frica de a lua decizii și a avea inițiative, lipsa încrederii în noi și frica de a greși.

Și am mai învățat să ne ascundem emoțiile, să le băgăm sub preș și să rezolvăm conflictele folosind fie tăcerea, fie forța.

Cei care spun că au ajuns bine nu cred că petrec prea mult timp cu ei înșiși sau poate nu au copii care să le apese butoanele și să-și dea seama câte răni nevindecate le-a lăsat această bună-creștere. 

Nu suntem bine când scoatem flăcări pe nas de furie după vreo poznă a copilului, și asta nu doar ocazional, când ne vine să ridicăm palma asupra ființei pe care o iubim cel mai mult pe lume, ca să nu mai zic de momentele în care chiar o facem.

NU SUNTEM BINE.

Dar avem șansa să fim.

Trebuie doar să nu ne mai căutăm scuze și să ne ascundem după mituri și gura lumii! Până la urmă, „a fi părinte este o a doua șansă de a avea o relație părinte-copil grozavă” (Laura Schlessinger)

Informează-te din surse de încredere

Pentru a evita intoxicarea cu aceste mituri despre parenting și a fi un părinte informat, îți propunem să citești cartea scrisă de colegul nostru, Florin Alexandru şi de dl. Profesor Florian Colceag – supranumit şi antrenorul de genii, carte ce constă într-un set de activităţi practice, simple şi distractive menite să dezvolte acest potenţial imens din copiii noştri.

Iată câteva subiecte tratate în carte şi care pot face diferenţa în dezvoltarea potenţialului de geniu al copilului tău:

• Încrederea în sine – cum să o identifici şi să o dezvolţi;
• Gândirea out of the box – acel mod de gândire flexibil prin care copilul vede un lucru sau o situaţie din mai multe perspective şi reuşeşte să se distanţeze de prejudecăţi;
• Gândirea pozitivă – cum să cultivăm conştientizarea şi adoptarea acelor viziuni şi comportamente care să-i facă pe copii să se bucure de viaţă, să facă din fericire o alegere;
• Inteligenţa emoţională – cu jocuri şi activităţi practice pentru perceperea şi folosirea emoţiilor dar mai ales pentru gestionarea lor, despre care Prof. Florian Colceag spunea că „este baza inteligenţei. Fără ea nu se poate face nimic”.

Pentru a afla mai multe despre cum să crești un copil genial şi pentru activităţi şi jocuri prin care să construiești o relație de încredere și respect cu ai tăi copii, te invit să descoperi cartea: „Copilul tău este un geniu!”.

5. Copiii sunt pe primul loc! Asta înseamnă să fii părinte, să sacrifici totul pentru ei!

Am auzit cu toții această sintagmă, uneori chiar din gura propriilor părinți: „Am sacrificat totul pentru tine, ca să fii tu bine”.

Și deși este destul de adevărat, din păcate, este un mesaj extrem de toxic fără de care cred că am fi mult mai fericiți, și noi, părinții dar și copiii.

Dacă întrebi orice părinte ce fel de copil vrea să crească vei auzi răspunsuri ca responsabil, cu încredere în el, bun, independent, generos dar răspunsul aproape unanim este fericit. 

Așa este. Orice părinte își dorește să crească un om fericit. Și știm că cel mai bun model al copiilor sunt proprii părinți. Oare sunt părinții care se sacrifică pentru copil, fericiți? Nu prea cred. 

Noi, părinții, ne dorim să le oferim copiilor ce e mai bun în noi: dragoste necondiționată, timpul nostru, bunătatea și valorile noastre de viață. Dar dacă plecăm din paradigma sacrificiului, ajungem să le oferim ce e mai rău în noi: fricile noastre proiectate asupra lor, resentimentele, furia și tristețea propriei nerealizări, și, cel mai grav, sentimentul că ei, copiii noștri, sunt responsabili de fericirea noastră. 

Concluzie

Fie că ești părinte de copii mici, fie că sunt în anii adolescenței sau te pregtești să devii părinte, este vital să te informezi din surse de încredere și să nu pleci ureche la gura lumii. O informare corectă combinată cu dragostea imensă pe care părinții le-o poartă copiilor este șansa noastră să creștem o generație de oameni sănătoși și echilibrați din toate punctele de vedere dar mai ales emoțional.