“Pe când eram un pui de om, îmi priveam părinții cam la fel cum cei mari se uită la Dumnezeu.” (Anonim)

Părinții – eroii copiilor

Pentru toți copiii părinții reprezintă, într-o primă instanță, un soi de zeități. Acest lucru se întâmplă nu pentru că aceștia își văd părinții ca fiind mai mari și mai puternici, ci pentru că îi consider ca având mai multă experiență de viață și mai multă competentă.

Din punctul de vedere al copilului mic, nu există nici un lucru pe care părinții să nu-l cunoască sau să nu-l poată face.

Copiii sunt uluiți atunci când își văd părinții câte pot face și cât sunt de înțelepți și corecți. Atunci când ceea ce ei zic se adeverește cu exactitate.

Cei mici le atribuie părinților trăsături, caracteristici și abilități pe care aceștia nu le au în realitate. Puțini adulți stiu chiar atât de multe precum își închipuie copiii lor.

Experiența de viață nu este întotdeauna cel mai bun învățător. Așa cum vor constata mai târziu copiii deveniți adolescenți sau adulți și vor putea confrunta perspetiva lor lărgită cu cea a părinților. Nici înțelepciunea nu apare obligatoriu odată ce avansăm în vârstă.

Copilul vine pe lume dependent în aproape toate privințele de părinții săi, care îi oferă hrană și confort fizic.

Acești bebeluși nu posedă mijloacele prin care să-și împlinească singuri trebuințele. Mijloacele necesare se află în mâna părinților și doar ei le pot controla.

Puterea și autoritatea

Pe măsură ce copilul se face autonom în raport cu părinții, puterea acestora scade. Dar până să ajungă un adult pe picioarele sale, în stare să-ți satisfacă orice fel de nevoie doar prin efortul propriu, copilul rămâne încă, într-o oarecare măsură, dependent de forța părinților. Orice părinte știe că își poate controla copilul prin forță.

Printr-o atentă gestionare a recompenselor și pedepselor, părintele poate încuraja copilul să se poarte într-un anumit fel sau îl poate descuraja să se comporte în alte moduri.

Autoritatea nu este întotdeauna eficientă. Unii copii cărora li se spune mereu “nu e voie”, “nu e bine”, “trebuie să…”, “fă asa” sau “nu fă asa” încep să se întrebe ce se va întampla dacă nu fac ceea ce li se spune.

Iar curiozitatea fară margini specifică vârstei îi împinge să încerce si ceea ce nu este voie ca să vadă ce se întamplă.

De aceea, aceste îndemnuri de supunere ar trebui să vină cu unele specificatii suplimentare, care să îi pună în garda în legatură cu ce se poate întampla în cazul în care face ceea ce dorea să facă si i s-a spus ca nu e voie.

Copilul trebuie să înteleagă că părinții nu din răutate le interzic să facă anumite lucruri, ci pentru că sunt periculoase sau sunt necuviincioase.

Efectele exercitării puterii parentale

Iată care sunt efectele exercitării puterii parentale asupra copiilor:

  • Privează copiii de posibilitatea de a internaliza auto-disciplina și responsabilitatea

Limitele stricte controlează temporar comportamentul însă nu învață copilul să se auto-disciplineze, declanșând astfel o rezistență la asumarea responsabilităților. Pentru copii, instrumentul intern cel mai important este auto-disciplina. Aceasta apare însă la copiii care îndrăgesc și acceptă limitele decât la cei care le resping.

Nimănui nu ii place să fie controlat, așa că nu este de mirare faptul că cei mici ajung să respingă limitele.

Atunci când sunt limitați cu autoritate din exterior, ei învață că totul este controlat din exterior („locul controlului” este în exterior) și că ei nu au nicio putere, astfel că nu mai sunt motivați să acționeze în situațiile în care acest lucru este necesar.

  • Îi limitează pe copii învățându-i să fie răutăcioși și să-i intimideze pe cei din jurul lor

Copii învață din experiențele pe care le trăiesc și în funcție de modele de comportament pe care le primesc. Ei bine, dacă un copil face ceea ce îi cerem pentru că ne impunem prin frică, de ce nu ne-ar mima comportamentul în raport cu alți copii?

În acest caz, stilul autoritar nu este cu nimic diferit de bullying (intimidare).

Rezultatul? Dacă noi țipăm, țipă și el. Dacă noi folosim forța, și el va folosi forța în relație cu cei mai mici decât el.

  • Acești copii tind să fie mai furioși și chiar depresivi

Creșterea într-un mediu autoritar și sever îi face pe copii să creadă că o latură a lor nu este acceptabilă.

Părinții nu sunt acolo pentru a-i învăța să facă față acelor sentimente dificil de gestionat care îi determină să se comporte inadecvat. Ei se simt lăsați singuri în încercarea de a-și rezolva și depăși impulsurile.

  • Ei învață să asocieze puterea cu dreptatea

Într-un astfel de mediu, copiii învață să se supună și să nu gândească singuri. Mai târziu în viață, nu vor pune la îndoială autoritatea, când de fapt ar trebui să o facă.

Vor tinde să nu își asume responsabilitatea pentru acțiunile și faptele lor. Vor fi mai predispuși să urmeze și să se subordoneze grupului. Sau vor evita asumarea responsabilităților folosind drept scuză “urmarea ordinelor”.

  • Devin rebeli

Atunci când ajung la adolescență sau chiar la vârsta adultă, acești copii au tendința de a fi mai irascibili și mult mai rebeli.

Cu toții am crescut cu un anumit grad de autoritate iar ca adulți reacționăm în fața ei. Ajungem să fim irascibili în fața controlului, uneori chiar și atunci când noi îl impunem!

Asta înseamnă că avem probleme de autoreglare și adaptare. Cum se manifestă ele efectiv? Devenim furioși oricând suntem criticați sau limitați în orice fel sau avem tendința de a avea reacții exagerate ori de câte ori cineva încearcă să ne spună ce să facem.

Uneori putem deveni rebeli chiar și în fața propriilor limite. Un bun exemplu este cel al dietelor: ținem o perioada diete stricte, pentru ca mai apoi să reacționam împotriva limitelor și să ne delectam cu toate bunătățile, fără a mai tine cont de nimic. (Nu este surprinzător în acest context faptul că persoanele crescute cu un stil de parenting autoritar tind să fie supraponderale la vârste adulte, conform cercetărilor).

  • Subminează relația părinte – copil

Părinții care relaționează cu copiii lor într-un mod autoritar își diminuează din empatia fată de propriul copil, acest lucru ducând la o diminuare a satisfacției în relația dintre cei doi. Educația devine mult mai dificilă pentru acești părinți, deoarece copiii lor își pierd interesul în a le face pe plac și astfel ajung să fie mai greu de stăpânit.

Rezultatul parenting-ului autoritar sunt de fapt părinții nefericiți. Copiii crescuți autoritar ajung să se certe cu părinții lor și, pe termen lung, să aibă resentimente față de aceștia, deoarece s-au simțit mereu nedreptățiți.

Pe măsură ce cresc, acești copii ajung să caute afecțiune în locurile cele mai nepotrivite și nu în cadrul familiei.

Iată care sunt emoțiile predominante la au copil crescut în mod autoritar:

1.Rezistență, sfidare, revoltă, negativism

Părintele: Dacă nu încetezi cu vorbăria și smiorcăiala, o să te trezești cu o palmă de nu te vezi.

Copilul: Haide, lovește-mă.

Părintele își pălmuiește nervos copilul.

Copilul: Haide mai dă o dată !Și să ști că n-am de gând să mă opresc din vorbit!

Unii copii se revoltă stilului autoritar făcând exact opusul față de cee ace părinții lor își doresc de la ei.

La fel ca și adulții, copiii vor lupta cu furie pentru a-și proteja libertatea.

2.Resentiment, furie, ostilitate

Copii au resentimente față de cei care își exercită puterea asupra lor, simțindu-se nedreptățiți și tratați incorrect, ajungând uneori chiar să-și urască părinții.

3.Agresivitate, revansă, replica, violență

Având în vedere că dominarea parentală se bazează de multe ori pe frustrarea nevoilor copilului și că frustrarea naște adesea agresivitate, părinții autoritari ar trebui să se aștepte din partea copiilor la tot soiul de manifestări violente, uneori în adolescență sau în viața de adult ajungând ca acești copii să își lovească părinții la rândul lor pentru a se răzbuna.

4.Minciună, ascunderea adevăratelor sentimente

Unii copii învață destul de repede că dacă vor minți, vor reuși să evite o bună parte din pedeapsă. Minciuna le-ar putea aduce uneori chiar recompense.

Iată câteva exemple:

“Mama mea nu mă lasă să ies în oraș cu tipul ăsta, așa că prietena mea cea mai bună trebuie să vină să mă ia de acasă și să-i spună mamei mele că mergem la film. Așa ajung și eu să mă văd cu iubitul meu.”

“Tata nu-mi dă voie să ies în oraș cu tricouri decoltate, așa că atunci când ies din casă pun peste tricoul cu decolteu un altul care e convenabil pentru el. Atunci când mă îndepărtez de casă îl dau jos, iar atunci când mă întorc acasă, îl îmbrac din nou.”

Copiii pricep repede cum merg lucrurile și preferă adesea să-și țină trăirile sub tăcere.

5.A da vina pe alții, a trișa a pârî

În familiile cu mai mult de un copil apare imediat competiția pentru adjudecare recompenselor și pentru evitarea pedepselor.

Frații învață imediat un mecanism de adaptare, punerea în lumină proastă, discreditarea sau învinovățirea pentru propriile greșeli a fratelui mai mic. Așa se ajunge la rivalitate între frați:

  • “Ea a primit mai multă înghețată decât mine”
  • “De ce să mă duc să lucrez în grădină dacă Luca nu muncește și el?”
  • “El a dat primul, de la el a pornit totul.”
  • “De ce lui Marcu nu îi spuneți niciodată nimic?”
  • “De ce nu o pedepsiți și pe Lara pentru aceleași greșeli pentru care m-ați pedepsit când eram de vârsta ei?”

6.A te impune, a face pe șeful, a intimida

Atunci când părinții se impun cu autoritate în fața copilului, ei riscă, fără să își dea seama ca al lor copil să facă același lucru, să fie autoritar cu alți copii.

7. Nevoia de a ieși învingător, evitarea cu orice preț a poziției de învins

Un climat familial încărcat de recompense poate fi mai nefast pentru cei care nu pot să câștige aceste premii, deoarece vor trăi experiențe dureroase și multe frustrări.

8.Alierea cu alții și organizarea rezistenței contra părinților

Încercând să țină piept părinților, copiii se aliază folosind următoarele strategii:

  • cad de acord între ei să spună adulților aceeași versiune a poveștii
  • le spun părinților că tuturor celorlalți copii li se dă voie să facă un anume lucru și se întreabă de ce ei nu sunt lăsați să facă
  • îi conving și pe alți copii să ia parte la activității dubioase sperând că așa nu vor fi singurii pedepsiți

9.Supunerea, obediența, maleabilitatea

Aceștia sunt adulți care rămân copii întreaga lor viață, care ascultă pasivi de autoritate, își neagă propriile nevoie, se tem să fie ei înșiși, evită conflictele și sunt maleabili doar pentru a-și putea spune și ei opiniile.

10.Lingușirea și curtarea celor puternici

Unii copii adoptă această strategie în relație cu părinții și alți adulți, expresia lor favorită fiind:

“Dacă voi putea face ceva bun pentru această persoană și dacă voi reuși să îi intru în grații, atunci ea îmi va oferi recompense și mă va scuti de pedepse. ”

11.Rigiditate, lipsă de creativitate, frică de nou, urmarea căilor bătătorite

Puterea naște frică, iar frica înăbușă creativitatea și duce la rigiditate. Formula după care se ghidează acești viitori adulți este :

“Pentru a obține recompensele dorite, voi evita să mai intru în vreun bucluc și mă voi purta exact așa cum se cade. Nu îndrăznesc să fac nimic ieșit din comun ce mi-ar putea aduce o pedeapsă. ”

12.Retragere, evadare, fantasme, regresie

Formele de retragere și evadare merg de la pierderea ocazională a contactului cu realitatea până la ruperea totală de lume.

Autoritatea nu formează copii mai buni. De fapt, ea sabotează tot ce facem pozitiv ca părinți și împiedică copiii în efortul lor de a se auto-disciplina emoțional.

Drag părinte, îți doresc să găsești cea mai potrivită modalitate de a comunica cu copilul tău.

This Post Has 2 Comments

  1. Iuliana

    Mulțumesc pentru articole! În ceea ce mă privește chiar sunt de folos. Că să fii un părinte bun, trebuie să fii un om bun. Progresul tău că om se răsfrânge pozitiv în atitudinea ta față de proprii copii.
    Încă o dată mulțumesc pentru ajutor!
    Iuliana

    1. Florin Alexandru

      Cu mare drag Iuliana.
      Zi magica.

Lasă un răspuns

Categorii principale

Navighează alegând un subiect de interes

Ultimele produse