Ai simțit vreodată, ca părinte, cum ți se urcă sângele în cap și ești pe cale să explodezi? Ai reacționat nepotrivit, iar mai apoi te-ai învinovățit? Ai încercat din toate puterile să-ți reprimi furia, pentru ca în cele din urmă să izbucnești? Deși fugim de astfel de reacții, conflictele, limitele noastre personale, chiar și furia sunt firești și trebuie observate și acceptate ca atare.

Mulți dintre noi am putea crede că furia trebuie alungată, că un conflict este sinonim cu eșecul unei relație și că a ne pierde răbdarea, chiar și o singură dată, este sinonim cu abuzul. Însă această abordare nu este una tocmai benefică și poate ridica, în timp, mai multe probleme:

  • ne autoimpunem o presiune enormă cu un obiectiv de neatins;
  • există riscul de a ajunge să respingem cu totul educația binevoitoare, deoarece o vom percepe ca fiind ineficientă și greu de pus în practică;
  • relațiile își vor pierde autenticitatea, deoarece emoțiile reale vor fi mascate , iar vulnerabilitatea nu va fi niciodată arătată;
  • ne privăm de oportunitatea de a învăța din greșeli și de a ne revizui experiența (“care au fost factorii declanșatori ai crizei?”, „cum aș fi putut reacționa altfel?”, „cum să repar relația cu copilul meu?”);
  • nu oferim un exemplu sănătos copiilor; oferim exemplul reprimării emoționale, lipsei responsabilității individuale, al eșecului de a lua în calcul limitele personale.

 Toate emoțiile noastre sunt legitime; avem chiar și dreptul să ne supărăm. Esența învățării constă în utilizarea energiei furiei pentru afirmarea granițelor personale fără a-i ataca sau a-i acuza pe ceilalți (pe copii, în mod special).

Cum ne putem exprima sentimentele intense ca părinte fără violență?

 Iată ce ne recomandă în cartea lor, Cum să le vorbim copiilor astfel încât să asculte, Joanna Faber și Julie King, experți recunoscuți în parenting. Cele două autoare ne prezintă mai multe căi pentru exprimarea emoțiilor noastre ca părinți și ne amintesc că nu este întotdeauna ușor să recunoaștem emoțiile copiilor printr-o ascultare activă și empatică. Uneori, suntem atât de furioși încât ne putem gândi chiar că această poveste a emoțiilor copiilor îi face egocentrici.

 În acest sens, Joanna Faber și Julie King propun o abordare în trei etape:

  1. Să exprimăm cu intensitate ceea ce simțim cu adevărat

„Când aud că-mi spui că sunt rea, simt că înnebunesc! Asta nu-mi dă deloc dorința de a te ajuta! ”

„Nu vreau să mă faci să țip și nu o voi permite niciodată!”

  1. Să le oferim copiilor cuvinte pe care le pot folosi pentru a cere ceva și care să îi determine să-și dorească să coopereze

„Dacă ești dezamăgit, îmi poți spune: Mamă / tată, sunt dezamăgit. Mi-am dorit foarte mult să merg să dorm la casa prietenei mele / să mănânc o bucată de tort … ”

„Mai degrabă decât să strigi, spune-mi: „Mamă / tată, nu vreau ca tu să…  Mamă / tată, te rog, întreabă-mă înainte să-mi atingi lucrurile / să arunci desenele mele…” 

  1. Să recunoaștem eforturile copilului

Mulțumesc că îmi vorbești atât de frumos!

Când mă întrebi astfel, sunt bucuroasă să te ajut. ”

Și eu am petrecut o zi frumoasă cu tine. Cred că nu vrei ca această zi să se termine și asta te-a întristat și te-a enervat în același timp.

   Mai mult decât atât, Faber și King ne îndeamnă ca, în cazul în care am spus ceva ce regretăm, să revenim la subiect după ce nu mai suntem supărați: ne cerem scuze și recunoaștem emoția copilului (cel mai probabil, frica generată de strigătele noastre). Atenție, însă! Acest lucru nu ar trebui să devină o scuză pentru a justifica țipatul tot timpul sau pentru a da vina pe calitatea relației cu copiii.

Și nu în ultimul rând, este necesar să ne amintim că e nevoie de timp pentru a ne liniști atunci când ne supărăm. Nu suntem roboți; să ne oferim timp pentru o pauză. Le putem spune copiilor: „Sunt mult prea supărat(ă) pentru a putea vorbi acum! Vom vorbi despre asta mai târziu.” În funcție conjunctură, acest timp de pauză poate lua forma unei plimbări în aer liber, a unei retrageri în dormitor pentru a țipa într-o pernă, a unei pauze în care facem exerciții fizice sau în care mângâiem pisica etc.

Prin urmare, acest tip de reacție îi învață pe copii un lucru foarte important despre emoții: furia este o trăire temporară și nu este sinonimă cu violența. De asemenea, ei învață din exemplul nostru că un conflict ce nu poate fi rezolvat în încărcătura momentului, poate fi rezolvat odată ce te-ai liniștit.

Așadar, dragă părinte, dă-ți voie să simți vulnerabilitatea, te va face mai puternic. Nu e nevoie să fii perfect – perfecțiunea este un mit; ai dreptul să fii nervos uneori, să greșești, să nu ai întotdeauna răbdare, să fii trist sau să te îndoiești de tine însuți. Un astfel de comportament ține de normalitate atâta timp cât nu devine obișnuință și revii asupra reacțiilor tale pentru a-i explica copilului ce simțeai în momentul în care ai ripostat într-un anumit fel. Este o modalitate eficientă ca și copilul tău, la rândul său, să învețe să-și identifice emoțiile, să le înțeleagă, să le accepte și să se iubească pe sine pentru a putea mai târziu iubi, fără condiții și cu bucurie, lumea și viața cu care a fost dăruit.

Mai multe informații despre cum să fii un părinte mai bun poți găsi și aici.

Tu cum îți gestionezi emoțiile puternice? Împărtășește cu noi!

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Categorii principale

Navighează alegând un subiect de interes