Este dificil să le permitem copiilor să plângă, deoarece majoritatea dintre noi au fost opriți să plângă când eram mici.

Părinții noștri binevoitori, dar dezinformați, ne-au distras atenția, ne-au certat, ne-au pedepsit sau ne-au ignorat atunci când am încercat să ne vindecăm durerile din copilărie plângând.

Unii dintre noi au fost opriți cu bunătate: „Acolo, acolo, nu plânge”. În timp ce alții au fost opriți mai puțin amabil: „Dacă nu te oprești din plâns, îți voi da eu motiv de plâns!”

Mulți dintre noi am fost lăudați că nu plângem. Cu toate acestea, majoritatea oamenilor au primit mesajul că plânsul este inacceptabil.

Din cauza acestei condiționări timpurii, mulți adulți au învățat să-și suprime propriile lacrimi. Acest lucru îi împiedică să empatizeze cu un copil care plânge. Și are ca rezultat o dorință puternică de a opri acel plâns, la fel cum părinții lor au făcut cu ei.

Plânsul la băieți

În cultura noastră, plânsul este și mai puțin acceptabil pentru băieți decât pentru fete.

Părinții tind să fie mai puțin toleranți la plânsul băieților. Probabil din cauza temei că fiii lor vor fi considerați slabi dacă își vor arăta emoțiile.

„Băieții mari nu plâng” este o expresie frecvent auzită. Consecința acestui lucru este că unii bărbați nu au vărsat o lacrimă de ani de zile.

Această suprimare a plânsului la bărbați poate fi parțial responsabilă de faptul că bărbații sunt mai predispuși decât femeile la boli legate de stres. Și mor mai devreme.

De asemenea, ar putea explica de ce mai mulți bărbați decât femei comit acte violente. Atunci când emoțiile dureroase sunt în mod repetat reprimate, ele pot deveni distorsionate. Și pot apărea ulterior ca violență față de ceilalți.

Părinții își doresc în mod firesc ca ai lor copii să fie fericiți. Și simt că este de datoria lor să-și facă copiii fericiți. Dar, de cele mai multe ori, fericirea vine spontan după ce au o criză de furie sau după ce au terminat de plâns.

Mulți părinți își  pierd repede încrederea și simt că sunt incompetenți atunci când copiii lor plâng. Ajută să ne amintim totuți că atunci când copiii plâng, durerea a început să iasă deja.

Plânsul nu înseamnă că acel copil a fost rănit, ci înseamnă că procesul de vindecare a acelei răni a început odată cu plânsul.

Lăcrimările sau crizele copilului nu indică faptul că ești un părinte incompetent. Dimpotrivă, plânsul arată că al tău copilul se simte suficient de sigur pentru a-și exprima sentimente dureroase și nu se teme să fie respins.

Cum pot părinții să accepte cu ușurință lacrimile și crizele de furie ale copiilor lor?

În primul rând, părinții pot lua măsuri preventive încercând să reducă frustrările, dezamăgirile și suprastimularea.

Este binecunoscut faptul că un copil obosit sau înfometat are un nivel de toleranță mai scăzut pentru frustrare.

Unii copii sunt mai sensibili decât alții și se supără ușor dacă sunt suprasolicitați sau li se schimbă rutina.

Un mediu calm și previzibil, cu tranziții blânde, poate fi liniștitor pentru copiii care devin ușor copleșiți.

Deși este important să se mențină cât mai puțin stresul în viața copiilor, este la fel de important să se reziste nevoii de a „face lucrurile mai bune”; dacă aceasta implică distragerea copiilor de la emoțiile lor frecvent.

Dacă un copil plânge când se rupe jucăria favorită, este tentant să spui: „Nu plânge, vom cumpăra alta”.

Un raspuns mai util este să-i arăți empatie și iubire; să fii o reflecție a sentimentelor lui/ei. De exemplu: „esti cu adevarat trist că s-a întâmplat asta, nu-i așa?”

Deși acest lucru poate provoca temporar plânsul mai tare, va ajuta copilul să se simtă înțeles. Și îi va da permisiunea necesară pentru a-și exprima sentimentul de pierdere.

Rana fizică

Atunci când un copil este rănit fizic, este important să recunoașteți durerea („văd că genunchiul tău rănit într-adevăr, observ că te doare”). Mai degrabă decât să-i distragi atenția de la durere.

Părinții pot, de asemenea, să recunoască emoțiile, cum ar fi teama sau mânia care însoțesc adesea un accident:

„A fost înfricoșător să cazi de pe leagăn, nu-i așa?”

Chiar și atunci când plânsul sau furia pare să nu fie proporțional cu incidentul care a declanșat-o, copilul beneficiază atunci când i se permite să se exprime.

Poate că laptele vărsat în timpul cinei este un pretext pentru el să elibereze o întreagă zi de frustrări sau dezamăgiri acumulate.

Răspunsul cel mai util este pur și simplu să i se permită să plângă sau să se manifeste, chiar dacă acest lucru poate necesită foarte multă răbdare.

Dacă plânsul este perturbator, copilul poate fi dus în altă cameră; cu condiția ca un adult să rămână cu el pentru a oferi sprijin și iubire.

Nici o persoană de orice vârstă nu ar trebui să fie obligată să plângă singur. Este deosebit de important ca ai noștri copiii să nu simtă că sunt pedepsiți pentru plâns.

În concluzie, lacrimile și crizele de furie sunt mecanisme de vindecare construite, care ajută copiii să depășească efectele stresului și ale traumei.

Acceptarea emoțiilor puternice este un element esențial în iubirea necondiționată și atașamentul sănătos.

Lasă un răspuns

Categorii principale

Navighează alegând un subiect de interes