aprilie 21, 2020

Cum se formează rana de respingere la copii?

Drag părinte, îmi propun azi să-ți povestesc despre cum și în ce mod se formează rana de respingere la copii.

Întâi, e foarte important să înțelegem cum percep copiii noștri această rană de respingere, mai ales pentru că nici noi, adulții din viețile lor, nu conștientizăm că este vorba de respingere, ci ceea ce putem observa e doar răutatea pe care ne-o arată o persoană care ne tratează într-un mod destul de supărător.

De exemplu, ne întâlnim în viața de zi cu zi cu situații în care un om, să zicem, nu dă dovadă de amabilitate. În cazul acesta, îl catalogăm și nu înțelegem că aici e vorba doar de respingere.

Cum se manifestă respingerea?

Totodată, respingerea se manifestă și atunci când ne apropiem de părinții noștri, fie că îi îmbrățișăm, fie că le spunem că îi iubim, iar ei ne tratează cu o oarecare răceală sau indiferență, fiindcă și ei, la rândul lor, au fost respinși de către propriii părinți.

Respingerea pe care o manifestă aceștia față de noi e în mod inconștient, ei nu fac decât să reitereze tiparul după care au fost și ei crescuți, respectiv respinși.

Noi, ca părinți, ca generație, suntem puși față în față cu o situație care ne permite să nu mai facem aceleași lucruri pe care le-au făcut părinții noștri. Suntem conștienți de ceea ce se întâmplă, observăm felul în care ne comportăm, avem instrumentele necesare care ne pot îndepărta de rigorile după care noi înșine am fost crescuți și ne pot determina să privim din alte unghiuri.

Mai întâi de toate, ce reprezintă respingerea pentru copii?

Pe scurt, modul prin care copiilor nu li se validează comportamentul, nu li se acordă atenția necesară și nu au ocazia să se conecteze cu părintele. Iar toate aceste lucruri apar în momentul în care ei sunt ignorați din nou și din nou, în diferite ocazii, repetitiv chiar, astfel încât nu li se acordă ocazia să se conecteze cu părintele, să le fie validat comportamentul și să primească atenția pe care orice ființă o caută și de care, cu siguranță, au negreșită nevoie pentru a nu se simți respinși. Astfel, rana de respingere se creează când ei sunt ignorați în mod recurent.

Rana de respingere nu se formează imediat

Un lucru important pe care vreau să îl precizez: dacă se întâmplă să ignorăm o dată copilul, nu înseamnă că rana de respingere se formează imediat. Trebuie să se petreacă acest lucru în mod repetat.

Ce înseamnă asta?

În momentul în care în subconștientul copilului se naște un obicei din a fi respins din nou și din nou, abia atunci apare un program comportamental, iar din cauza faptului că acesta se simte respins, rana de respingere să se formeze înăuntrul său. Așadar, vorbesc despre un timp destul de îndelungat în care părintele nu îi oferă propriului copil un sprijin din cele menționate mai devreme, adică: validarea atenției, conectarea.

Dacă în ciuda eforturilor pe care unii copii le fac, chiar dacă insistă și uneori se folosesc de șantajul emoțional și se victimizează („Mă vezi? Mă vezi? Mă vezi, mami, uite, m-am lovit!”) noi nu răspundem acestor încercări ale lor de a ne cere atenție și nu le-o acordăm, ignorându-i, pe lângă rana de respingere un copil va dezvolta convingerea că nu merită iubire.

Iar atunci când în noi se naște un sentiment de acest tip – că nu merităm iubire – apar în lanț mai multe efecte.

Primul efect: faptul că viața este grea.

Al doilea: ideea că eu, ca entitate, nu merit iubire, nu merit o viață bună. Apoi, dacă eu nu merit iubire, automat nu voi avea o viață liniștită, deci va trebui să depun efort, să mă chinui ca să răzbat.

Dacă eu nu merit iubire, e imposibil să mă poziționez de la egal la egal cu ceilalți, deci voi fi inferior lor. Dacă nu merit iubire, evident că va trebui să fac ceva ca să o merit, să lupt într-un anumit fel, făcându-le pe plac celorlalți, chiar dacă ideile lor încalcă propriile mele concepții. Apar, așadar, tot felul de efecte: frica, victimizarea, inferioritatea, complexele de inferioritate, problemele cu banii, cu viața.

Dacă privim atent în jurul nostru, observăm foarte multe dintre aceste efecte, pentru că mulți dintre noi au crescut și s-au dezvoltat cu convingerea că nu merităm să fim iubiți. Iar această convingere a apărut pentru că, indiferent de ceea ce făceam, eram în mod constant ignorați.

Din păcate, aceste lucruri s-au întâmplat în trecut, iar noi, cei de astăzi, ne tratăm rana de respingere și încercăm, ba chiar luăm măsuri astfel încât să nu ducem mai departe și să transmitem copiilor noștri această rană.

Am observat un lucru: de exemplu, mama mea vorbea cu o prietenă ca și cum eu eram în altă parte a locuinței și nu eram prezent în cameră, pur și simplu mă ignora, pentru că eram mic și nu înțelegeam, din punctul lor de vedere, ceea ce discută. Ba mai mult, vorbeau despre mine. În acele clipe mă simțeam nesemnificativ, de parcă nu aș fi contat, nu mă simțeam deloc important. Și când încercam să pătrund în discuțiile lor, pentru că mă captivau și mi se parea interesant să spun și eu ceva, în acel moment se întâmpla ca mama să îmi oprime punctul de vedere și să-mi spună „Taci din gură!”.

Iar atunci când și noi vorbim despre copiii noștri ignorându-i, se întâmplă ca ei să se simtă umiliți, respinși. Încep astfel să se desconsidere, să creadă despre ei că nu sunt la fel ca toți ceilalți, dezvoltând astfel un complex puternic de inferioritate. Și atunci când copilului i se naște această convingere, devine foarte greu să se poziționeze la egalitate cu altcineva.

De ce au nevoie copiii de validare, de atenție, de conectare?

Orice om, orice ființă emoțională, orice copil are nevoie de toate aceste lucruri. În primul rând, este necesar să li se valideze comportamentul. Fiindcă în momentul în care ei încep să-și exprime comportamentul pentru a ști dacă ceea ce fac e bine sau dimpotrivă, ei se uită înspre mama așteptând să-i confirme sau să conteste modul în care el se comportă. De câte ori limbajul nonverbal al mamei spune „da”, copilul continuă să facă acel lucru. Dacă este și lăudat, la fel – continuă.

În schimb, atunci când nu este văzut, nu are cum să-și dezvolte încrederea în forțele proprii, pentru că nimeni în spatele lui nu-i spune dacă poate sau nu să-și exprime comportamentul.

Mama este barometrul a ceea ce poate sau nu copilul exprima. Și-atunci, evident, el are nevoie de toată această validare comportamentală. În caz contrar, copilul se simte rătăcit și are un comportament care se îndreaptă spre cealaltă extremă, motiv pentru care, să zicem, la șapte ani are tantrumuri. În esență, comportamentul lui este la o extremă pentru că nu primește validarea părintelui. El caută validarea mai ales prin intermediul privirii, dar mama sau tata nu-i spun dacă e bine sau nu.

Ați observat că, dacă nu primește atenția părintelui atunci când o cere, copilul începe să țipe „Mami, mami! Tati! Tati!” – evident, uneori exagerează. Dar exagerarea se naște pentru că acolo e momentul în care apare negocierea cu părintele, astfel încât copilul să nu se poată încadra nici într-o extremă, nici în cealaltă. Totuși, ce se întâmplă când el nu primește deloc atenție? Ei bine, atunci copilul simte că el nu e parte integrantă a grupului, că nu contează.

Noi avem înăuntrul nostru ideea de apartenență la grup.

Până în vârsta de 10-11 ani, această nevoie e orientată strict spre familie. Apoi, de la 12-13 ani, nevoia e orientată spre grup, gașcă. Iar apoi, când devenim adulți, spre propria familie, din nou. În momentul în care noi cerem atenția părinților, ei ne transmit, în mod indirect, că noi contăm. De aceea e foarte important să ne observăm propriii copii, să-i vedem, să le acordăm atenție, să le înțelegem insistențele.

Secretul din spatele conectării părinte-copil

Un copil nu are nevoie să se conecteze toată ziua cu propriul părinte. Însă, pentru minim 15-20 de minute, copilul are totuși nevoie ca părintele să se conecteze cu el.

Ce presupune asta?

Pe scurt, să lăsăm orice altă activitate deoparte, să ignorăm telefonul, televizorul și să fim acolo, prezenți, alături de copilul nostru.

Dacă noi îi oferim acele minute (uneori chiar 30 de minute), copilul simte împlinire, iar de fiecare dată când el sau ea are nevoie, părintele se arată disponibil să fie alături de el, să fie acolo pentru el. De fiecare dată copilul simte cum există o persoană care îl susține, indiferent de ceea ce face.

Și-atunci, în momentul în care asta se întâmplă, copilul este conștient de conectarea între el și propriul părinte – iar asta presupune încredere, care este dezvoltată în intervalul 4-6 ani.

Nu vorbesc acum neapărat despre conectarea dintre mamă și copil, ci despre cea dintre tată și copil. Iar atunci când copilul are la bază această conectare, nu se instalează anumite complexe, cum ar fi cel al lui Oedip, care ține strict de sexualitatea fetelor și sexualitatea băieților, sau ține de modul în care ei percep masculinitatea versus feminitatea ori de înțelegerea și de copierea unui model (în cazul fetelor, modelul feminin, iar în cel al băieților, modelul masculin), și-atunci copiii chiar au nevoie de această conectare cu ambii părinți.

Conectarea creează relația care poate ține o viață întreagă.

Un simplu „te iubesc” care poate avea valențe ce vor străbate granițele timpului. Este esențial să-i facem pe copii să nu se simtă respinși, fiindcă priviți-ne pe noi câte eforturi facem ca să tratăm această rană de respingere. Iar mulți dintre noi încă au probleme cu această rană.

Pentru a înțelege această complexitate a comportamentului uman am construit programul Geniu, un program în care ne dezvoltăm inteligența emoțională.

Calitatea ce ne oferă viața cadou.

Programul Geniu îl găsești aici:
https://florinalexandru.ro/geniu/