Cu siguranță că noi, ca părinți, încercăm deseori să-i facem pe copiii noștri să aibă încredere în ceea ce pot să facă, în propriile lor puteri. Dar ceea ce înțelegem noi prin încredere e de fapt ceea ce vedem la suprafață, iar în spate, ascunse destul de bine, stau și alte aspecte. Iar dacă reușim la rândul nostru să ne poziționăm corect față de ceea ce presupune încrederea, cu siguranță îi vom ajuta pe copii să aibă încredere.

Ce aș vrea să subliniez mai întâi, un lucru care mi se pare extrem de important, e faptul că un părinte care are încredere în forțele proprii îl va determina și-l va învăța și pe copil să aibă încredere în el, preluând exemplul parental. 

Ce este încrederea, de fapt?

Ea reprezintă capacitatea de a ne asuma acțiunile cap-coadă, capacitatea de a îndrăzni, de a vrea, de a face, de a realiza și de a crea. De asemenea, e important să înțelegem ce este încrederea dincolo de această definiție. Ea este un proces continuu și se derulează de-a lungul întregii vieți.

Haideți să vă ofer un exemplu: încrederea e asemenea iubirii. Ea n-o să apară imediat, nu se naște instantaneu, ci atunci când, prin intermediul unor mici gesturi, ajungem să ne îndrăgostim de o persoană.

Acest lucru necesită timp și se realizează în funcție de mici gesturi pe care le observăm. Așa e și cu încrederea: ea se formează și se câștigă datorită unor pași mărunți și deși. 

Pot să spun că am încredere în mine ca persoană în momentul în care îmi asum tot  comportamentul, însă privind retrospectiv, înțeleg de fapt că eu am învățat să mi-l asum printr-un proces. Tradus, asta presupune că, așa cum am scris și mai sus, încrederea mi-am dezvoltat-o pas cu pas.

În felul acesta e și cu ai noștri copii. Ei au nevoie de niște victorii mici și dese.

Ce e o victorie la un copil de patru ani?

Ei bine, pur și simplu să reușească să-și încalțe papucii. Sau să ne ajute atunci când punem masa, de exemplu să așeze paharul în chiuvetă (evident, fără urme de cioburi, adică fără să-i dea drumul!), să pună farfuria, să se spele singur pe dinți. Deci, aspecte mici care, cumulate, îi creionează personalitatea și îi oferă încredere în forțele proprii. 

De asemenea, lucrurile la 14 ani stau exact la fel, nu e nimic diferit. Și atunci un adolescent are nevoie de victorii mici și dese pentru a-și susține încrederea și pentru a o crește. Iar ei resimt dorința de a fi susținuți și încurajați de către noi, părinții, ceea ce înseamnă că avem menirea de a fi acolo, alături de ei, permițându-le să facă, să experimenteze.

În caz contrar, ei nu vor avea ocazia să încerce, iar atunci evident că nu vor putea să-și dezvolte încrederea în propria persoană. 

Așadar, încrederea este de fapt un efect al modului în care ne poziționăm față de emoții.

Să spunem că un lucru e perfect nu e neapărat potrivit, pentru că însăși imperfecțiunea sau modul în care noi construim anumite lucruri nasc perfecțiunea, indiferent de cum percepe un spirit critic. Iar în acest proces al copiilor – construirea încrederii în propria persoană – copiii n-au nevoie de niciun spirit critic. 

Trebuie să-i facem, în schimb, să înțeleagă că ei sunt într-un proces continuu de învățare și ceea ce fac ei sunt încercări, iar atunci nu există greșeală la propriu. Dacă privim pixul roșu cu care sunt corectate lucrările la școală, realizăm mai bine felul în care atenția copilului este îndreptată spre greșeală. 

Consider că nu trebuie să orientăm atenția spre greșeală.

Atenția noastră are capacitatea să fie coordonată către diferite aspecte, însă doar către un singur lucru, o singură dată. Iar atunci când este orientată spre greșeală, ei bine, greșeala îi repetă în mod constant și oarecum agresiv încrederii că nu are ce căuta acolo, că nu e în locul potrivit. Greșeala anulează încrederea. 

În schimb, dacă ne concentrăm pe procesul de învățare și conștientizăm că e firesc să greșim, îi vom determina pe copiii noștri să facă lucrurile mai bine, din ce în ce mai bine, iar din aproape în aproape copilul învață să aibă încredere în el. De fapt, asta e majora diferență dintre a accentua greșeala, a o mări, a o sublinia și a îndrepta atenția înspre a încerca, înspre a face.

Din păcate, în societatea românească sunt niște metehne, iar acestea ne îndreaptă mereu mai mult înspre greșeală.

Noi încercăm să controlăm comportamentul celorlalți, pentru că nu reușim de multe ori să îndreptăm atenția înspre părțile bune și să ajutăm comportamentul cuiva – al copilului, astfel încât să-l determinăm să aibă încredere și să nu accentuăm greșeala. Doar că încercarea de a controla devine de multe ori un automatism, iar el se derulează și în procesul de educație.

Nu, nu este important să scoatem greșeala în evidență, să-i acordăm mai multă atenție decât merită, să o accentuăm. Ce e însă cu adevărat important este să scoatem în evidență procesul de învățare continuă. 

Sintetizând, soluțiile pe care le-am propus sunt:

  1. Proces continuu
  2. Victorii mici și dese
  3. Susținere și suport
  4. Nu există perfect
  5. Nu există greșeală, ci doar proces de învățare continuă

Dacă ar fi să privim un copil care are încredere în el și un copil care nu are încredere, ei bine, vom observa că e o mare diferență.

Un copil lipsit de încredere nu va ști cum să creeze aripi propriului vis pentru a-l face să zboare și a-l transforma în realitate, oricum și oricare ar fi acel vis.

Acel copil nu a învățat să poată, nu știe că orice este posibil și nu înțelege că de fapt munca temeinică și experimentarea continuă constituie cheia succesului în viață. Iar la propriu tăiem aripile copiilor noștri (în același timp tăiem aripile ce ar putea fi cusute de inimile lor când vine vorba de dorințe și de visuri) când punem degetul pe greșeli și le accentuăm.

În schimb, un copil care are încredere în el, chiar dacă aparent va crea anumite „probleme” de tipul – își va contrazice părinții, va crea situații în urma cărora părinții se vor simți uneori stânjeniți – însă pe termen lung este extraordinar să vezi un copil care are deplină încredere în el.

Noi părinții le creionăm încrederea copiilor în ei înșiși

Noi, părinții lor, suntem cei care le putem desena, le putem crea încrederea copiilor noștri, noi avem instrumentele necesare pentru a construi de la nimic, de la zero încrederea copilului în el însuși. Iar felul în care alegem să poziționăm lupa pe ceea ce este cu adevărat important (pe greșeală sau pe procesul de învățare) e de fapt ceea ce naștem în copiii noștri: sporim încrederea în ei înșiși sau o diminuăm, o facem inexistentă, le tăiem aripile în loc să i le construim.

Un lucru pe care îl facem noi în programul Geniu cu părinții este faptul că punem accent pe ideea că prezentul e ceea ce contează, fiindcă atunci când ne întoarcem în trecut și stimulăm vina, nu facem decât să o readucem în prezent și asta nu ne permite să fim în plin proces de învățare. Și noi, ca părinți, pentru a construi încrederea propriilor noștri copii avem nevoie să învățăm să avem încredere în noi înșine, să fim și noi pe parcursul întregii existențe într-un proces de învățare.

Da, și noi avem nevoie de exact aceleași lucruri de care și copiii noștri au. În momentul în care ne dăm voie și alegem să experimentăm, îi învățăm și pe copiii noștri să facă la fel. Dacă atenția mea pleacă în trecut, accentuând vina și regretul, nu îmi dau voie să am încredere în mine.  

Așadar, e minunat să învățăm și noi, ca părinți, să ne permitem să fim, să experimentăm și să învățăm, să trăim prezentul cu bucurie, cu iubire și în deplină conștientizare a trăirilor și-a lucrurilor bune care ni se întâmplă, în același timp fiind alături și de copiii noștri și construind, alături de ei, pas cu pas, aripi pentru zboruri lungi, nemărginite, fără țărm, fără granițe și doar pe culmi înalte și visate de către sufletele lor. 

Lasă un răspuns

Categorii principale

Navighează alegând un subiect de interes

Ultimele produse