Astăzi aleg să vă scriu despre ceva care cu siguranță vă va stârni interesul: despre ce presupune a fi un părinte conștient.

În conștiința noastră colectivă (deseori în conștiința românilor) există vinovăția pe care ne-o producem când ne acuzăm, iar ea ne determină să fim prizonieri, fiindcă în momentul în care simțim vină, nu reușim să fim prezenți și nici să oferim tot ceea ce avem. 

Cum ne influențează vinovăția viețile ca părinți?

Vina ne trimite în trecut, ne evidențiază un lucru pe care nu l-am făcut și nu ne ține în prezent unde putem da tot ce avem mai bun, unde putem fi prezenți 100%. Ea stimulează astfel alte gânduri, care ne restricționează capacitatea de a oferi tot ce e mai bun dinăuntrul nostru. Iar atunci când realizăm că nu am dat totul, evident, apare regretul care, la rândul lui, generează din nou vina. Practic, se creează un cerc vicios.

Aș vrea să menționez, printre altele, un lucru pe care îl consider extrem de important: noi suntem părinți perfecți așa cum suntem. Atâta timp cât suntem conștienți și dornici să oferim educație copiilor noștri, suntem, fără îndoială, părinți perfecți. Iar copiii noștri ne transmit asta prin felul în care se comportă, iar ei ne iubesc exact așa cum suntem. 

Ar fi totuși bine, în schimb, să fim conștienți de niște aspecte mărunte, dar care, totuși, fac diferența. Mă refer aici la conștientizarea faptului că mediul în care trăiește copilul, în care se dezvoltă și crește, formează viitorul lui sau al ei.

Sunt genele cele care formează comportamentul copiilor?

Până acum se considera că genele sunt cele care formează viitorul, dar acesta este un mit, iar asta o spun Oliver James în cartea „Nu ți-e scris în gene”: el susține și evidențiază felul în care genele nu formează comportamentul. El spune, de asemenea, că mediul în care copilul se dezvoltă îl formează.

 Haideți să vedem ce înseamnă, mai exact, mediul în care copilul trăiește. Așadar, mediul presupune: atmosfera de casă – adică mediul constructiv în care copilul se manifestă. Apoi, exprimarea feminității și a masculinității de către părinți – prin felul în care mama și tata se manifestă pe deoparte ca feminitate, pe de alta ca masculinitate, copilul este învățat cum să se exprime și cum să se comporte cu sexul opus, fata învățând feminitatea de la mamă și modul în care să se raporteze la masculinitate de la tată (și invers, evident). 

Mai este relația dintre părinți (e important ca iubirea să se manifeste și să se simtă dincolo de felul în care îi povestim copilului despre relație, dincolo de faptul că-i spunem „îl iubesc pe tati” sau „o iubesc pe mami”), cred că e esențial ca iubirea să-i fie arătată copilului mai presus de cuvinte, dincolo de ele, ea să se simtă. De ce? Pentru că al nostru copil se conectează energetic la noi. Să nu considerăm că ei vor crede cuvintele noastre cap-coadă, fără să se îndoiască de veridicitatea lor. 

Pe lângă cele de mai sus, mai avem relațiile sociale – adică modul în care părinții relaționează și reacționează cu prietenii, cu vecinii, cu doamna de la ghișeu care se comportă urât și-i vorbește nepoliticos mamei sau tatălui, pe scurt, felul în care relațiile sociale impun o conduită, o prezență de spirit, un comportament. Apoi, relația cu educatoarea, învățătoarea și profesorii, relația cu ceilalți adulți și provocările. 

Undeva la șase ani, la băieți mai ales, apare dorința de a fi lider. Ei încep să se trântească, să se mai împingă, astfel cerând provocări – în momentul în care ele apar și sunt îndreptate spre propria persoană, ele îi satisfac dorințele copilului.

Dacă noi raportăm provocările spre propria persoană, îi învățăm să se raporteze la sine și nu la ceilalți, destructurând frica de judecată, modul în care ei se comportă câteodată în relațiile cu ceilalți, eliminând invidia. Când competiția se raportează la propria persoană, dai drumul la un izvor nesecat de cunoaștere, de învățare ce ține o viață întreagă, iar asta e provocarea cu adevărat serioasă.

Copiii sunt interesați în mod clar să-și ofere lor înșiși armonie

Dacă mediul lor este armonios, corespunzând dorințelor lor, se întâmplă ceva magic: copilul își exprimă potențialul imens din el. Iar atunci când o face, el permite armoniei și inteligenței ce se află înăuntrul lui să se exprime, astfel oferind, la rândul lui, armonie. Deci: noi îi creăm mediul armonios copilului, el crește înăuntrul lui și dăruiește, la rândul său, armonia. 

Evident, nu mereu lucrurile se întâmplă așa. Avem nevoie mai întâi să construim și să muncim la acest mediu. Cel mai simplu exemplu referitor la armonie poate fi cel în care avem de luat o decizie. Cum ar fi să o luăm într-o stare tensionată, de stres, chiar uneori de anxietate sau într-o stare de armonie, de liniște interioară? Cu siguranță, va fi diferit. Știm cu toții că luăm decizii proaste atunci când suntem stresați și avem un conflict interior cu noi înșine.

În schimb, dacă suntem într-o stare de armonie, soluțiile noastre cresc și nu se mărginesc doar la două, ca atunci când suntem stresați, ci apare o stare intuitivă care ne oferă oportunități și ne provoacă să ne permitem să luăm maximul dintr-o situație de viață. 

Asta se întâmplă și cu copiii: aflându-se într-o stare de armonie, ei vor putea lăsa lucrurile să fie, să se întâmple, iar inteligența aceea nativă are drum liber să iasă, să se exprime, ceea ce înseamnă că armonia ar trebui să o lăsăm să fie. 

De asemenea, e foarte important să înțelegem ce au nevoie copiii, fiindcă, dacă o facem, înțelegem că totul se rezumă la nevoia de iubire.

Ce presupune nevoia de iubire?

Ei bine, 3 lucruri: mai întâi, să îi validăm, să le validăm comportamentul. Apoi, să le oferim atenția necesară. Aici există și extrema, cea în care copilul vrea atenție tot timpul, părintele renunță la el, apare sacrificiul de sine, ceea ce e este greșit, mă refer la o atenție în care setăm cât timp îi oferim și îl învățăm despre timpul propriu: „Uite, ora asta mă joc cu tine, apoi voi face altceva, am nevoie și de timpul meu.”, fiindcă dacă vom impune regula asta de la început, cu toate că vor fi inițial insistenți, se va crea o relație în care cu toții vom avea de câștigat, nu vom aluneca în sacrificiu și fiecare se va dedica și propriei persoane. 

La început un copil n-o să conștientizeze ideea că există timp și spațiu propriu, dar pe parcurs, cu ajutorul nostru, va înțelege că și eu, ca părinte, am nevoie de timpul meu, am nevoie să-mi ofer niște momente de unul singur.

E necesar însă să-l învățăm asta și să existe un echilibru, pentru că altfel va percepe complet eronat lucrurile, considerând că tot ceea ce facem noi, ca părinți, se învârte în jurul lui sau al ei. 

Totodată, este și nevoia de conectare. Dacă în acea jumătate de oră-o oră lăsăm știrile, înlăturăm telefonul și ne concentrăm pur și simplu pe activitatea dintre mine și copil, cu siguranță mă voi conecta cu el.

Copiii au nevoie de conectare autentică

Copilul n-are nevoie de prea mult timp oferit, veți vedea că la un moment dat se plictisește, dar își dorește, în schimb, să-i fie satisfăcută această nevoie de iubire, care presupune validare, atenție, conectarea. Și, bineînțeles, câte o îmbrățișare, câte un alint – oricum aceste lucruri ne fac plăcere și ne readuc zâmbetele pe buze.

Din punctul meu de vedere, să oferim copilului mediul de care vă scriam mai sus și să le creăm armonie, pentru că în același timp ne-o oferim și nouă și să le validăm comportamentul, să le oferim atenție și să ne conectăm cu ei nu cred că reprezintă niște lucruri deosebit de grele, ci țin strict de un minimum necesar, care nu presupune un efort.

În final, ceea ce mi se pare esențial e faptul că un părinte care trăiește în armonie, adică își dezvoltă inteligența emoțională, va oferi copilului, indiferent de vârstă, aceeași armonie.

Orice efort, orice am face față de noi înșine e raportat la o viață întreagă, la fel și în cazul copiilor noștri, iar cu siguranță merită fiecare secundă, fiecare clipă investită în această direcție, indiferent de vârsta copilului sau de vârsta noastră.

Toți vrem armonia pentru că reprezintă poarta noastră spre împlinire, simțim în noi că avem o capacitate imensă și ne frustrează, de obicei, când nu o atingem. Asta înseamnă că noi căutăm mai mereu starea de armonie, ea e în ADN-ul nostru. 

Lasă un răspuns

Categorii principale

Navighează alegând un subiect de interes

Ultimele produse