Imaginează-ţi că acum înveţi să mergi pe bicicletă. Fără roţi ajutătoare. A fost nevoie de doar câteva plimbări cu tata ţinându-te ferm de şa, iar acum reuşeşti să-ţi menţii echilibrul… cât de cât.

Acum te bucuri de prima ta plimbare singur, stăpân pe bicicletă şi entuziasmat de drum. Dar în faţa ochilor ai un pod… un pod fără parapeţi de protecţie. În stânga prăpastie, în dreapta la fel, drumul îngust şi cu denivelări…. Aşa-i că nu te simţi în siguranţă?

Cam aşa e copilăria, în fiecare zi copiii învaţă să-şi menţinem mai bine echilibrul pe bicicletă, pedalând printre emoţii puternice, probleme şi provocări noi, lecţii pe care nu le-a învăţat încă. Şi dacă nu avem un punct de siguranţă, de echilibru, un reper de încredere şi o ghidare blândă, ne putem dezechilibra foarte uşor.

Pereţii aceia de protecţie sunt asemenea limitelor. Limitelor sănătoase, blânde, menite să restabilească siguranţa şi încrederea.

Probabil că te întrebi: Sunt limitele benefice, chiar sănătoase? Eu cred cu tărie că DA. Ele îi oferă copilului siguranţa şi predictibilitatea de care are nevoie pentru a funcţiona dar, mai ales, pentru a se dezvolta. Fără limite, este ca şi cum v-aţi îmbarca împreună într-o călătorie. Fără busolă şi fără hartă.

Limitele pot îmbunătăţi relaţia părinte-copil

intrebări pe care să i le pui copilului

Dar vestea bună deabia acum vine. Limitele apropie copiii şi părinţii, le îmbunătăţesc relaţia şi le uşurează viaţa.

O să spuneţi, probabil, c-am înnebunit! Nu chiar. Am descoperit doar o modalitate, aplicată în filosofia Hand in Hand Parenting, care permite punerea limitelor şi ascultarea, în acelaşi timp.

Le va fi mai uşor copiilor să coopereze? Nu se vor mai revolta împotriva regulilor? Nu vor mai încerca să negocieze? Te vor asculta din prima şi vor fi extrem de cooperanţi mereu? NU. Sincer, nu cunosc nici măcar adulţi care să se comporte astfel.

Dar în momentul în care setezi o limită – de exemplu, „Acum este momentul să intri în baie” – pasul doi este să te poziţionezi de partea copilului.

Cum faci asta? Prin ascultare şi empatie – fără argumentări inutile şi lupte de putere nesfârşite.

Astfel îl ajuţi să descarce bagajul emoţional acumulat (prin plâns, furie, ţipete, dat din picioare etc.) şi să revină la starea de calm, de deschidere când poate să gândească şi să ia decizii. Acela este momentul în care aminteşti din nou limita şi te ţii de ea. Deja copilul va fi mult mai cooperant şi deschis să accepte limita setată de tine.

Cu timpul, acest proces de conectare, setarea limitelor şi ascultare, va deveni mai uşor şi pentru tine şi pentru copil. Iar esenţa este că el va înţelege că iubirea ta este necondiţionată, la fel ca şi ascultarea în ciuda (sau tocmai pentru) faptului că nu cedăm insistenţelor.

Puterea intenţiei

Ai observat că anumite limite, de exemplu cele de siguranţă, le exprimi cu atâta claritate şi convingere încât nu e nevoie de multe cuvinte sau muncă de lămurire? Iar copilul se supune? Tu ştii şi simţi cât se poate de clar că traversarea străzii fără să te ţină de mână e periculoasă. Şi atunci comunici limita şi o şi aplici fără comentarii, fără negociere, extrem de eficient.

Iar alteori comunici o limită prin cuvinte multe, explicaţii nesfârşite, întrebări şi tot felul de artificii care comunică un lucru clar: îndoiala. Tu nu eşti sigur sau nu se simte în vocea ta, în tonul sau limbajul corpului că ceea ce-i ceri copilului este de o importanţă vitală. Dacă tu nu eşti convins de limita pe care vrei s-o setezi, de ce crezi că îl vei convinge pe el?

8 capcane pe care să le eviţi când pui limite - fetiţă supărată cere ajutor

Regula numărul 1 când setezi o limită, fii sigur că este una necesară, corectă, şi că ai tăria de a accepta şi ghida copilul prin procesul emoţional (a se citi împotrivire, tantrumuri, crize, plânsete) până la accepatarea limitei. Dacă simţi că ai o zi proastă că te vei enerva şi vei ceda insistenţelor, cel mai bine e să nu pui limita de la-nceput.

Când este momentul să punem o limită?

De unde ştim când şi dacă e cazul să punem o limită? La noi în familie avem o vorbă: „Siguranţa pe primul loc”. Atâta timp cât suntem în viaţă şi sănătoşi putem face orice. Aşa că limitele legate de siguranţă nu sunt negociabile şi nu este nevoie de cuvinte multe ori explicaţii pentru că fac parte din categoria lucrurilor clare şi fără echivoc de care discutam mai sus.

Similar, fiecare familie are propriile valori şi principii după care trăieşte. Acestea sunt cele care vor genera limitele pe care tu le consideri cu adevărat necesare copilului tău.

Pe de altă parte, limita este necesară în momentul în care copilul este complet deconectat, nu mai răspunde raţional, nu este deschis şi dispus să asculte, să menţină contactul vizual, să interacţioneze prin joacă ori dialog folosind logica şi bunul simţ.

Când se simte deconectat, copilul nu poate gândi şi nu poate asculta sau urma vreun îndemn sau sfat. Orice acţiune de-a ta de a-l convinge sau direcţiona în vreun fel se va termina, inevitabil, prin supărare, rezistenţă, plânsete ori o explozie emoţională.

Atunci vei şti, cu siuranţă, că are nevoie de o limită.

Cele mai comune 8 greşeli pe le facem noi, părinţii, în privinţa setării limitelor

1. Ignorăm semnalele pe care ni le transmite copilul despre cum se simte

Folosind acronimul STOP, Dr. Daniel Siegel, doctor în neuroştiinţe şi autor internaţional renumit, ne atenţionează că, înainte de a interveni în comportamentul nedorit al copilului nostru ar trebui să răspundem următoarelor întrebări.

Copilul se simte singur, este tracasat, este obosit sau are poftă de mâncare (îi e foame?)? Uneori este de ajuns să îi dai o gustare (dacă-i e foame), să te joci puţin cu el sau să-l ajuţi să se liniştească pentru a putea dormi.

Cu cât vei reuşi mai mult să surprinzi începutul comportamentelor negative şi să le deturnezi, cu atât mai rar te vei afla în situaţia de a aduna cioburile, atât la propriu, cât şi la figurat.” scrie Dr. Daniel Siegel în cartea Inteligenţa Parentală. 

2. Vorbim prea mult

8 capcane pe care să le eviţi când pui limite - adolescent nu ascultă explicaţiile tatălui

Ne e foarte greu să recunoaştem însă, în momentul în care punem limite, avem tendinţa să explicăm, să argumentăm şi să ţinem prelegeri luuungi.

Din păcate, acestea ne aruncă într-o luptă de putere care se va termina fie prin încălcarea limitei (vom ceda insistenţelor) fie prin pierderea răbdării din partea noastră şi izbucnirea nervoasă.

3. Impunem prea multe limite

Cu toţii avem nevoie să simţim că suntem proprii stăpâni, că noi hătărâm ce facem şi cum ne trăim viaţa. Or, majoritatea deciziilor despre viaţa şi activitatea copiilor sunt luate de părinţi. Nu spun să cădem în extrema cealaltă, să nu impunem limite deloc.

Este clar că acolo totul va fi haos şi va lipsi siguranţa şi predictibilitatea de care copiii au atâta nevoie pentru a creşte şi a se dezvolta armonios.

Totuşi, fiţi siguri să le oferiţi posibilitatea de a alege, ori de câte ori este posibil, pentru a se simţi puternici şi încrezători în propriile forţe, în fiecare zi.

4. Aşteptările noastre nu sunt adaptate vârstei şi dezvoltării copilului

Să fim serioşi, aşteptările noastre au mult mai mult de a face cu viziunea, valorile, credinţele sau judecăţile noastre despre ce ar trebui, ar fi bine, să fie copilul sau să facă, decât cu ceea ce poate şi este potrivit pentru el.

Citeşte „Copilul tău este un geniu!” pentru o dezvoltare armonioasă a copilului tău

Cartea îţi furnizează o serie de activităţi şi jocuri practice, simple şi educative menite să dezvolte acest potenţial imens din copiii noştri.

8 Capcane subtile (dar de impact) pe care să le eviţi când pui limite 1

De asemenea, dedicând zilnic 30 de minute copilului tău pentru jocurile şi activităţile propuse în carte, veţi ajunge să vă consolidaţi relaţia şi să creşti un copil adaptabil, inteligent, creativ şi capabil să se bucure de viaţă indiferent de provocările ei

Iată doar câteva dintre subiectele prezente în carte:

Poţi afla mai multe despre cartea care a fost deja citită de peste 27.000 de părinţi, şi o poţi achiziţiona de aici.

5. Punem limita prea târziu

În loc să punem limita când este necesară, ignorăm, aşteptăm, înghiţim, până când ne pierdem răbdarea şi izbucnim. Când comportamentul nostru este deturnat de o furtună emoţională, de reacţia luptă sau fugi, nu mai putem impune limite.

De ce?

Din simplul motiv că nu ne mai putem conecta la copil şi nu mai putem asculta. Noi suntem deja deconectaţi de propria fiinţă, de latura raţională şi conştientă. Orice limită sau cerere a noastră hotărâtă „la nervi”, va întâmpina rezistenţă din partea copilului (a oricui, dacă te gândeşti) şi va fi catalogată nedreaptă ori inechitabilă.

6. Spunem NU prea des

Vedem şi judecăm mult prea repede numai asectele care nu ne plac. Spunem : „N-o mai lovi pe sora ta”, „Ia coatele de pe masă” şi altele. La auzirea negaţiei de zeci, poate sute de ori pe zi, copiii devin imuni la cuvintele noastre şi ajung să nu ne mai audă, la propriu.

În schimb, poţi exprima aşteptarea comportamentului dezirabil: La masă stăm cu coatele pe lângă corp. Aşa. Mulţumesc.

7. Suntem prea rigizi în aplicarea limitelor

Da, auzi pe toată lumea vorbind despre cât de importantă e consecvenţa în relaţia cu cel mic.

Consecvenţa privind orele de culcare, timpul petrecut la ecrane sau meniul sănătos oferit zilnic copiilor. Consecvenţa înseamnă să ai în minte o filosofie statornică şi coerentă astfel încât copilul să ştie ce aşteptări ai de la el şi la ce să se aştepte ei de la noi. Însă prea des cădem în capcana rigidităţii.

Devenim de neclintit în regulile şi limitele pe care le considerăm necesare fără să gândim situaţia prezentă, fără să ne adaptăm şi noi regulile pe măsură ce copiii cresc şi se dezvoltă. Şi, cum ştim că schimbarea este singura constantă în vieţile noastre, flexibilitatea şi adaptarea sunt vitale pentru o viaţă de familie echilibrată.

8. Nu reluăm discuţia la calmarea furtunii emoţionale

Copilului n-o să-i placă de noi când setăm limite. Să fii sigur de asta.

Dar dacă simte că eşti de partea lui, simte iubirea necondiţionată şi că limita este una corectă, echitabilă, ai toate şansele să o accepte şi chiar să înveţe ceva din asta. Mai este necesar un lucru, totuşi. Este nevoie ca tu să-ţi alegi cel mai potrivit moment de a discuta despre respectiva limită sau despre anumite reguli – iar momentul trebuie să fie unul de calm şi receptivitate din partea lui.

Şi să reiei discuţia, să-l consulţi şi pe el despre respectiva problemă, să-i asculţi părerea şi să-l ajuţi să înţeleagă situaţia, să ştie ce a greşit şi ce poate repara. Şi, mai ales, ce poate face diferit data viitoare.

În loc de concluzie

Cum să pui limite sănătoase oferind în acelaţi timp empatie, înţelegere şi ascultare este un subiect extrem de complex şi complicat.

Nu pretindem să-l epuizăm într-un articol, nici măcar în 3. Ceea ce îţi propun, în schimb, este să ne povesteşti provocările şi problemele pe care le întâmpini în setarea limitelor cu ai tăi copii iar noi promitem să revenim cu încă un articol (cel puţin)  care să ofere răspunsuri şi soluţii la problemele ridicate.

This Post Has 8 Comments

  1. Predescu Antoanela

    Buna ziua. Ce limite as mai putea seta unui copil de 10 ani caruia i se spune de mic hai la baita….si el trage de timp la maxim ca sa mai castige timp de joaca! Idem la masa! Spun de 3 ori apoi ma enervez ca vorbesc cu peretii….!

    1. Adina

      Dacă ați citit articolul, ideea nu este sa-i setați mai multe limite. Și nici să vă așteptați să renunțe la joacă sau ce-l pasionează le el pentru a face „ce trebuie”. Ideea este cum setați regulile, la această vârstă puteti s-o faceți și scris. De exemplu, să-i scrieti un bilețel cu „masa e gata în 10 minute. Fii acolo ca in 20 noi disparem. Cu drag, mâncarea sau friptura”. Introduceți și umorul, puneti-va în locul lui și răspundeți din aceeași parte a baricadei. Când el simte că sunteți prietenoși, ca înțelegeți că e greu să renunți la ce faci la comandă și totuși sunt lucruri care trebuie făcute, la timpul lor, atunci va fi mult mai deschis la cooperare. Totul ține de cât de puternică e relația dintre voi. Iar daca va pierdeți cumpătul des, el o sa interpreteze asta ca pe o limita impusă la nervi și se va considera nedreptățit.
      Încercați să aplicați pașii descriși în articol și vedeți cum functionează câteva zile. Apoi scrieți-ne din nou. Zi bună

      1. Andreea

        Ce facem in cazul in care nu se respecta regula? Chiar daca incerc sa ii comunic limita, regula într-un mod calm și de înțeles și pt ea, are momente (mai dese) in care spune- nu vreau-

        1. Adina Giurgea

          Bună, Andreea, mulțumim pentru întrebare.
          E foarte important de știut că trebuie să ne adaptăm răspunsul în funcție de vârstă, de copil și de situație. Până îmi răspunzi tu cu un exemplu concret, îți dau eu câteva variante. De exemplu, dacă e ceva care ține de tine, limita e că nu cumpărați nimic de la magazin, sau cumpărați doar un lucru – a te ține de limită înseamnă că nu te răzgândești, nu cedezi insistențelor.
          Dacă e vorba de ceva ce face copilul, limita e că ne întoarcem din parc la ora 14.00, iar ea refuză și tot împinge limita astfel încât ajungeți acasă la 15.00, să zicem. În asemenea situații, cele care transmit cel mai bine mesajul limitei sunt consecințele naturale (nu impuse de cineva). Dacă trebuia să citiți o poveste înainte de somnul de prânz, ați ajuns târziu deci nu mai e timp de poveste oricâte proteste și supărări ar fi. Cel mai important este să empatizezi și s-o lași să descarce bagajul emoțional, cel mai adesea atunci fac o criză și au nevoie de o limită pentru a putea plânge și a se elibera. E posibil să te ajute ultimele 2 articole scrise de mine despre ascultare și cooperare. Spor

        2. Anamaria Chiș

          Depinde de momente…dacă este vorba de momente în care este obosită, sau îi este foame, sau pur și simplu are nevoie de atenție, n-aș mai pune accentul atunci pe respectarea regulii, ci aș încerca o conectare printr-un joc scurt, ceva amuzant care să o scoată din starea de nu vreau. Puteți încerca ceva de genul….Mai ție chiar nu-ți plac regulile (zis pe un ton jucăus, râzând), ia uite ca azi nici mie nu-mi plac…si să vedeți ce reacție are.

  2. Ana balog

    Am o fetita de 5 ani. Eu lucrez după masa de pe la 12-18, soțul pana la 21, aproape zilnic. Copilul îmi spune ca vrea cu tata, dar el fuge în lumea lui după munca sau asculta Muzic. Eu as dori sa culc copilul ca a doua zi e gradinita, dar primesc din partea lor învinuiri că sunt rea, etc ca ei vor sa stea cu muzica tare. Tăticu uneori e cooperant și mă ascultă în a face activități mai puțin energizante( Michel Jackson și Spanish classic guitar) dar DE multe ori eu ii spun copilului ca știu ca vrea muzică și distracție dar odihna e necesară. Eu sunt mai early bird, dar copilul și soțul dacă ar putea ar sta tpana noaptea târziu la muzica tare… Nu știu cum sa procedez, sa nu mai pár eu bau bsu cu culcatul… Mulțumesc

    1. Anamaria Chiș

      Buna ziua,

      Ca și soluție la conectarea copilului cu tata, ar fi bine să discutați cu soțul si să decideți împreună cât timp petrece împreună cu fetita astfel încât ea să aibă parte de odihna necesara, iar acel timp să-l stabiliți de comun acord, cu mentiunea ca în weekend-uri va exista mai mult timp seara dacă dorește.

      Ar putea incerca seara activitați distractive de cate 10-15min poate 30 min (depinde de ora la care doriti să o puneti la somn), o povestioara inainte de somn sau altfel de activitati care le fac placere, dar care sa

Lasă un răspuns

Categorii principale

Navighează alegând un subiect de interes

Ultimele produse