Atașamentul, moștenirea genetică și dezvoltarea

Atașamentul

Când vin pe lume, supraviețuirea bebelușilor depinde total de părinții lor. De cele mai multe ori, mama este cea care asigură inițial hrana și confortul noului născut și cea față de care bebelușul dezvoltă un atașament primar, dar acest lucru se poate întâmpla cu orice persoană iubitoare și atentă care îl îngrijește.

Bebelușul și mama experimentează o legatură intimă care dă copilului un sentiment de securitate.

Relația părinte-copil este de o importanță monumentală deoarece aceasta influențează:

  • viitoarele interacțiuni ale copiilor cu alți copii,
  • sentimentul de securitate pe care îl vor avea în explorarea lumii,
  • rezistența lor la stres,
  • capacitatea de a-și echilibra emoțiile,
  • cea de a avea o poveste coerentă care dă sens vieții lor
  • și cea de a crea relații interpersonale semnificative în viitor.

Atașamentul formează temelia modului în care un copil abordează lumea, iar un atașament sănătos în primii ani de viață pune la dispoziție o bază sigură pornind de la care copiii pot învăța despre ei înșiși și despre alții.

Așadar personalitatea unui individ se dezvoltă prin jocul dintre caracteristicile înnăscute și constitutive de temperament ale copilului și experiențele care survin în viața respectivului copil, pe măsură ce el se dezvoltă în familie și cu cei din același mediu social și de vârstă.

Genele și moștenirea genetică

În momentul concepției, când genele de la tată și mamă se unesc, se alcătuiește ereditatea. Copilul va primi influențe diverse, fiind afectat de diferiți factori de mediu: de hrană, climat, localizare geografică, modelul de cămin și relațiile între vecini, școală, comunitate și nație. Acești factori de mediu determină la o persoană ce să vadă, să audă, să atingă, să miroase și ce să guste. De asemenea, îi pot prescrie ce să învețe sau să își amintească și îi furnizează stimuli la care el reacționează emoțional.

Genele moștenite de copii au impact major în dezvoltarea lor, influențând caracteristicile înnăscute ale sistemului lor nervos și determinând modul în care oamenii le răspund.

Cu toţii ştim că inteligența are o componentă ereditară. Conform cercetătorilor, femeile transmit genele de inteligență copiilor, deoarece acestea au dublu cromozom X, în timp ce bărbații au doar unul.

Oamenii de ştiinţă cred că genele responsabile de funcțiile cognitive avansate, care ar putea fi moștenite de la tată, sunt dezactivate în mod automat. Numite „gene condiţionate“, acestea funcționează numai dacă provin de la mamă.

O legătură puternică dintre copil şi mamă îi dă acestuia un sentiment de securitate, care îi permite să exploreze lumea şi încrederea de a rezolva problemele care apar. O întreagă gamă de gene este determinată de alte trăsături, cum ar fi intuiția şi emoțiile, care pot fi moștenite de la tată. Acestea fiind, de asemenea, cheia pentru deblocarea potențialului inteligenței.

Ce trăsături moștenim?

Moștenim de la părinți sau bunici:

  • culoarea ochilor, a părului și a pielii
  • forma craniului
  • tendința de a fi scund sau înalt
  • anumite defecte fizice ca acromatopsia, degete groase și unele forme de calviție.

Ceea ce se transmite ereditar nu sunt caracteristicile psihologice sau morale, ci anumite dispoziții ce facilitează achiziția în cursul vieții a unor astfel de caracteristici comportamentale. Se spune că, o funcție psihică, cu cât este mai complexă. cu atât ea depinde mai puțin de ereditate. Așadar, nu poți moșteni propriu-zis o anumită trăsătură de personalitate, ci mai degrabă, o anumită predispoziție către un anumit comportament.

Părinții pot transmite din blocajele lor copilului, dar se poate spune că le moștenesc.

Atașamentul se referă la un aspect foarte important al forțelor care modelează dezvoltarea copilului.

În calitate de ființe umane, suntem prin excelență sociali, creierul nostru este structurat să fie în relație cu alți oameni într-un mod care modelează funcționarea și dezvoltarea creierului. Din aceste motive, experiențele de atașament reprezintă un factor central în determinarea dezvoltării noastre.

Studiile arată că relațiile cu părinții se pot modifica și, pe măsură ce întâmplă acest lucru, atașamentul copilului se modifică. Acest lucru înseamnă că niciodată nu este prea târziu să creezi modificări pozitive în viața unui copil.

O relație benefică a copilului cu o altă persoană decât părintele, o persoană cu care copilul se simte înțeles și în siguranță, oferă o sursă importantă de reziliență și optimism.

Atașamentele sigure (securizante)

Atașamentele securizante survin atunci când copiii au parte de comunicare substanțială cu părinții sau cu cei care îl îngrijesc. Se simt în siguranță, se simt înțeleși și sunt suficient de calmi în prezența părintelui pentru a experimenta o dezvoltarea optimă a sistemului nervos.

Parentajul care are la bază un atașament sigur are două teme:

1) asigurarea confortului atunci când este necesar

2) oferirea libertății de explorare atunci când se dorește

Este un concept simplu, dar unul care poate fi complex de manifestat în graba vieții cotidiene.

Copiii care au atașamente sigure tind să fie mai fericiți, mai buni, mai competenți din punct de vedere social și să aibă mai multă încredere în ceilalți. Au relații mai bune cu părinții, frații și prietenii. Sunt mai constructivi din punct de vedere social și mai puțin agresivi în comportamentul lor. Sunt mai empatici, arată mai multă creativitate și persistență în a face față provocărilor vieții. Învață mai ușor și sunt, în general, mai capabili să facă față dificultăților. Ei se descurcă mai bine la școală, sunt mai sănătoși din punct de vedere fizic și creează relații mai performante ca adulți.

Atașamentul sigur este sentimentul de a fi iubit și sprijinit indiferent de ceea ce se întâmplă. Atunci când copiii se simt în siguranță, se deschide o lume a posibilităților.

Avantajele atașamentului sigur continuă să fie resimțite pe tot parcursul vieții unei persoane. Asigurarea atașamentului emoțional facilitează capacitatea oamenilor de a crea o rețea socială puternică și de a construi o relație stabilă și pozitivă cu un partener.

Iată câteva strategii care duc la un atașament sigur:

  • Asigură-te că al tău copil are un singur îngrijitor regulat în primele șase luni de viață
  • Menține rutine sincronizate pentru mâncat, dormit și stimulat, mai ales în timpul primelor câteva luni ale copilului
  • Zâmbește-i, mângâie-l și arată-i afecțiune cât de des poți
  • Răspunde în mod consecvent la nevoile copilului tău cu confort, căldură și competență
  • Oferă-i suport emoțional
  • Iubește-l necondiționat

Sentimentul de securitate se clădește pe baza experiențelor repetate de conectarea copilului cu figura care constituie obiectul atașamentului. Impactul acestor experiențe este acela de a oferi copiilor o percepție lăuntrică a bunăstării, care le permite să iasă în lume pentru a explora și a face noi conexiuni cu alții.

Pentru a crea un atașament sigur și o conectare veritabilă, puteți folosi și ideile propuse în cartea ”Copilul tău este un geniu!”, scrisă de Florin Alexandru în colaborare cu prof. Florian Colceag.

Atașamentul, moștenirea genetică și dezvoltarea 1

Atașamente nesigure

Părinții nu sunt întotdeauna capabili să ofere copiilor lor experiențele de conectare și siguranță, astfel încât copilul să dezvolte un atașament sigur.

Atașamentul nesigur apare atunci când în mod repetat părintele nu este disponibil și respinge copilul, acesta devenind atașat evitant, copilul adaptându-se situației evitând apropierea și conectarea emoțională cu părintele.

Un copil atașat ambivalent resimte comunicarea părintelui ca lipsită de consistență și uneori intruzivă. Copilul nu poate conta pe părinte pentru conectare. Acești copii au parte de disponibilitate inconstantă și comunicare nesigură din partea propriilor părinți, dezvoltând o tendință spre anxietate și nesiguranță, neștiind dacă pot conta pe părinți. Ei nu știu la ce să să se aștepte, acest lucru afectând și relația copilului cu lumea.

Când nevoia de atașament a copiilor nu este satisfăcută, iar comportamentul părinților lor este o sursă de confuzie sau teroare, ei pot dezvolta un atașament dezorganizat.

Acest atașament apare atunci când figura de atașament este trăita simultan atât ca un loc sigur, cât și ca sursă de pericol. Asta se întâmplă atunci când copilul, pre-programat să se întoarcă la părinte în momentele de alarmă, este prins între impulsuri contradictorii de a se apropia și de a evita. Este o poziție imposibil de menținut, din care dependența copilului de părinte nu îi permite nicio ieșire. Nu este de mirare atunci că rezultatul acestui „paradox biologic” teribil este dezorganizarea și/sau dezorientarea.

Astfel, atașamentul dezorganizat poate fi înțeles ca rezultat al interacțiunilor copilului cu părinți care sunt înfricoșători, speriați sau disociați. În opoziție cu strategiile organizate ale copiilor siguri, ezitanți sau ambivalenți, atașamentul dezorganizat poate fi văzut ca o reflectare a unui colaps de strategie din partea unui copil care trăiește frica fără nicio soluție.

Concluzii

Fiecare tip de relație de atașament creează o gamă de experiențe la care copilul trebuie să răspundă.

Pentru copiii cu atașament sigur, adaptările vor fi cel mai probabil flexibile, încurajând sentimentul de bunăstare.

Pentru copiii cu atașament nesigur adaptările vor fi mai puțin flexibile și nu vor ajuta la dezvoltarea copilului.

Aceste categorii de atașament sunt măsura experiențelor pe care le-a avut copilul în relația cu un anume părinte sau îngrijitor. Relațiile cu părinții pot fi diferite, așadar un copil poate avea atașament sigur cu un părinte și atașament nesigur cu celălalt părinte.

Prin atașamentul securizant copilul experimentează conectarea cu părinții săi într-un mod care îi întărește sentimentul de siguranță care îi dă sentimentul apartenenței la lume.

Dragă părinte, îți doresc mult succes în implementarea atașamentului securizant!

Share on facebook
Share on linkedin
Share on email

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Categorii principale

Navighează alegând un subiect de interes