Snoavele sau povestirile folclorice transmise pe cale orală, redau acele aspecte comice ale mediului uman de odinioară.
Inspirate din viața de toate zilele, cu conținut anecdotic, snoavele, reușesc cu ușurință chiar și în zilele noastre să readucă umorul de demult, specific românesc, la viață.
În rândurile ce urmează, am pregătit 13 astfel de snoave potrivite a fi citite copiilor și cu ajutorul cărora puteți să vă reîntoarceți în acele vremuri, pentru a povesti, cum erau românii atunci.
Lectură plăcută!
1. La vamă
Un țăran venea o dată cu un car plin de saci. Caii erau slabi și foarte obosiți.
La bariera este oprit.
– Ce-ai în saci, bre? Întreabă vameșul.
Țăranul se pleca la urechea funcționarului vamal si-i spuse o vorbă la ureche.
– N-am înțeles, spune mai tare, omule! se răstește vameșul.
Țăranul spuse a doua oară vorba,dar functionarul tot nu înțelese.
– Am ovăz, dom’le! zise țăranul, dar foarte încet.
– Ei, și apoi de ce nu vorbești mai tare ?
– Ca să nu mă auzi caii!!!
2. Păcală și zarzărele boierului
Undeva, într-un sat, un boier avea într-un pom două zarzăre. Atunci și-a chemat argatul, care era însuși Păcală, în carne și oase.
– Măi Păcală, zise boierul din cerdac, ia urcă-te tu în copac și scoboară cele două zarzăre.
– Îndată, cucoane. Se urcă, ajunse la zarzăre și vazându-le cât sunt de coapte și mălăiețe, nu-l răbda inima și scăpă una pe gât, aproape nemestecată. Se dădu jos din pom și-i întinse boierului zarzărea rămasă teafără.
– Dar, unde-i zarzărea cealăltă, măi Păcală?
– Am mâncat-o, cucoane!
– Cum ai mâncat-o, Păcală?
– Așa, bine, cucoane!
– Cum bine, Păcală?
-Uite-așa, cucoane! Și hap! o înghiți și pe a doua.
3. Păpara
Doi amici se întâlnesc. Se întreabă, se cercetează de sănătate. Apoi unul din ei zise:
– Ei! Ce faci tu azi? Unde ai să petreci seara?
– Astăzi sunt invitat la masă la un amic al meu intim . Dacă vrei, vino și tu; el stă în strada Frântă, nr… ; avem să petrecem bine la el.
– Însă eu îl cunosc pe amicul tău numai din auzite, cum o să merg eu la masă la el?
– Ce-ți pasă? El este un om cumsecade și te v-a primi bine, când v-a auzi că-mi ești amic. L 6 ore punct să fii acolo.
Amicul acesta se întâlnește cu altul și, crezând că în puterea amiciției amicului său va putea fi primit la masă și celălalt amic, îl invită dar și îi spuse ora prescrisă.
Acesta, iară bazat pe ce îi spusese amicul său, invită și el pe altul, și așa mai departe, până veni seara.
La ora mesei, amfitronul nostru aștepta cu mare mulțumire să-i vină amicul, care nu întârzie de-a veni. Însă rămase surprins, când văzu că după dânsul vine altul, până ce se află în fața a doisprezece musafiri.
Ca să se dumirească de această neașteptate onoare, amfitrionul se adresă către invitatul său:
– Cine este domnul, amice?
– Domnul este un amic al meu, pe care l-am invitat eu însumi, încredințat de bunătatea Dumitale și bazat pe amicia noastră.
– Prea bine. Dar domnul cine este?
– Este un amic al amicului meu.
– Și asta-i bine. Dar domnul?
– Amicul amicului acestui domn , care și el îmi este amic.
În astfel de chip se făcură recomandațiile, până la cel din urmă.
Văzând că astfel merge treaba, domnul casei se coboară în cuhnie și dă ordinele trebuincioase pentru ospăț.
După câtva timp, gazda își pofti la masă pe toți musafirii, cunoscuți și necunoscuți.
Aceștia, cum văzură aranjamentele mesei, se așteptau la un ospăț foarte elegant și copios. Curățenia mesei, a serviciului și regula cu care erau așezate lucrurile fiecare la locul său le ațâța și mai mult apetitul.
Se așezară la masă și bucatele începură a sosi în castroane mari, curate și scumpe.
– Ce este asta ce se puse pe masă, scumpul meu amic? Întrebă invitatul pe gazdă.
– Aceasta este papără, dragul meu prieten. Ea deschide apetitul.
– Prea bine; dar ceea ce se aduse în celălalt castron ce este?
– Păpara păpării.
– Bine. Dar ceea ce vine după aceasta?
– O păpară a unei păpare a păpării.
Și tot astfel merse lucrul până la castronul al doisprăzecelea.
Musafirii, de unde se așteptau la cine știe ce, fură nevoiți a mânca păpara.
4. Lupul Pârcălab
Era iarnă. Pământul se acoperise de zăpadă. Se zicea că ninsoarea ce căzuse era de patru palme domneşti. Era una din iernile cele mai grele. Lupul, flămând, ieşise din pădure şi ţinea poteca.
Mergând pe cărare, se întâlneşte cu un asin. Vederea pradei sale atât îi aţâţase pofta de mâncare, încât îi lăsa gura apă; mai cu seamă că nu-i ştia de rost de vreo trei zile.
— Stai să te mănânc, blestematule, că iacă sunt lihnit de foame.
— Ce mai treabă; parcă altceva mai bun n-ai de făcut, răspunse asinul. Că a să mă mănânci, ştiu; eşti bun de una ca aceasta. Dară ce a să alegi din mine, un biet dobitoc slab, prăpădit de boală şi osteneală? Deocamdată îţi vei momi a foame, dară pe mîine?
— Bun e Dumnezeu. Dacă mâine nu voi da peste vreun vânat, găsesc eu poimâine, şi de foame nu mă lasă el să mor.
— Aşa este. Însă nu este mai bine să ai în toate zilele cu ce să-ţi împli bărdăhanul, şi fără să munceşti?
— Ba da, se grăbi lupul a răspunde; însă eu nu ştiu alt meşteşug decît pe acela ce l-am învăţat.
— Eu cunosc un altul. Şi dacă vei binevoi, n-ai decît să mă asculţi şi te încredinţez că vei scăpa de lipsă şi de foame. Aş fi voit să mă folosesc eu de ceea ce am să-ţi spui; dară eu nu ştiu de ce toate dobitoacele râd de mine. Şi dacă urechile îmi sunt lungi, alte animale au coade lungi, boturi lungi, coame, şi cu toate astea ele nu sunt aşa de rîs ca mine.
— Ia lasă astea şi dă mai iute de spune, că n-am timp de pierdut.
— Ascultă. Pârcălabul din satul nostru a murit; toţi sătenii ar voi să fie pârcălabi, şi din aceasta tot satul este învrăjbit. Mai bucuros ar alege pe un străin decît pe unul din ei. Şi, ca să-şi împlinească dorinţa, mă trimise pe mine să aduc pe oricine voi întâlni. Dumnezeu mi te scoase în cale şi eu te povăţuiesc să nu mai întârzii şi să vii cu mine.
— Şi ce bine poate să-mi aducă aceasta? întrebă lupul; tu îmi ziseşi că voi scăpa de neajunsul foamei.
— Tocmai această. Pârcălabul, după cum se ştie, este capul satului. Oiţele, mieluşeii, găinile, purceii, toţi sunt subt ascultarea lui. Pe fiecare zi vei putea alege câte una pentru prânzul d-tale, fiindcă pârcălabul nu este el aşa degeaba pârcălab.
— Dacă este aşa, te ascult, aidi să mergem.
Şi porniră amândoi spre sat; asinul înainte şi lupul după dânsul; asinul se tot uita înapoi şi lărgeanu pasul; lupul, plin de bucurie, cu maţele chiorăit de şi mîndru, îl ţinea de scurt şi mergea aproape de măgar, spre a nu-i scăpa din ghiare un aşa chilipir.
Abia ajunseră la marginea satului şi asinul o rupse d-a fuga; lupul după el. Ţăranii, văzînd că intră lupul în sat, săriră cu mic cu mare, cu ciomege, cu topoare, cu bulgări, dădură chiote, îl loviră şi luară pe lup în goană cu cîinii. Cît p-aci să-i rămâie pielea p-acolo; de chiu, de vai, scăpă de moarte, dară huiduit, lovit şi cotonogit. Nici nu prinse de veste cînd ajunse în pădure peste nămeţi şi troiene, ostenit, de era să crape fierea în el. Aci cugetă el că trebuie să se odihnească puţin.
Tocmai p-atunci un călugăr, care se întorcea la schitul unde era închinat, trecea prin pădure şi, văzînd lupul flămând,alergând limba scoasă de un cot, de frică, luă rasă în cap, se făcu ghem şi se culcă pe zăpadă.
Lupul crezu a fi găsit cel mai nemerit loc de odihnă, punându-se pe această buturugă pârlită, după cum o credea el că este, şi începu a-şi imputa zicând:
— Moşii mei pârcălabi n-au fost, tată-meu, asemenea n-a fost pârcălab, cine mă puse pe mine a crede că eu aş fi bun de o asemenea slujbă? Rămăsei şi nemâncat! Crăp de foame şi de osteneală. N-are cine mă lua de coadă, şi să mă învârtească, şi să mă învârtească, pînă mi-o rupe şi coada; încă să mă aleg cu atît.
Călugărul n-aşteptă să mai zică încă o dată lupul ceea ce credea el că-şi spune numai lui însuşi şi făcu tocmai precum se temea lupul că nu a să se găsească nimeni cine să-i facă şi ăst neajuns.
5. Boiangiul şi snovosul
A fost odată un snovos. El speriase o lume cu glumele lui cele nesăbuite. În cele din urmă îşi găsi băcăul.
Ducându-se odată la un boiangiu, îi zise:
— Domnule, te rog să-mi spui cât costă să-mi vopseşti brâul ăsta?
— Cum să ţi-l vopsesc, nene? întrebă boiangiul.
— Iaca, roşu să nu mi-l faci, că nu-mi place.
— Bine, să ţi-l fac negru.
— Nu-mi place.
— Albastru, galben, negru, stacojiu etc.
— Ştii ce? Să nu mi-l faci nici roşu, nici albastru, nici galben etc., însă să mi-l vopseşti într-un fel aşa cum să-mi placă.
— Prea bine, zise boiangiul, care văzu cu cine are a face. Ţi-l fac, dar costă atât.
— Ba atât.
— Ba atât.
— Ei, aidi să fie de bine!
În sfârşit, se învoiră şi din preţ. Apoi calendroiul de snovos zise:
— Când crezi să fie gata, ca să vin să-l iau?
După ce se gândi puţin, se scărpină în cap, boiangiul răspunse:
— Azi avem luni; apoi să nu vii nici marţi, nici miercuri, nici joi, nici vineri, nici sâmbătă, nici duminică, nici luni, încolo poţi veni când vei voi.
Într-una din zilele săptămânii următoare, muşteriul cu brâul vine la boiangiu şi voieşte a şti dacă brâul este gata.
— Ei, iată am venit precum mi-ai zis; gata este brâul?
— Mă iartă, răspunse boiangiul, eu nu ţi-am zis să vii azi, marţi. Fă bine mă rog şi-ţi adu aminte cum ţi-am zis.
După trecere de altă săptămână, acelaşi răspuns. După încă o săptămână, văzând că i se dă tot răspunsul din săptămâna trecută, întrebă din nou:
— Dar bine, domnule, când să vin?
— Oricând vei pofti, răspunse boiangiul, numai în zilele în care ți-am zis la început să nu vii, fiindcă nu este gata.
Acum văzu calendroiul că voind a păcăli s-a păcălit însuşi. Şi ca să poată să-şi scoată brâul, alergă la alte mijloace. Trase pe boiangiu la judecată.
— De ce nu dai brâul omului? întrebă judecătorul pe boiangiu.
— Domnule judecător, răspunse boiangiul, omul acesta mi-a adus în adevăr un brâu ca să i-l vopsesc, şi mi-a zis să nu i-l fac nici roşu, nici galben, nici verde, nici albastru, nici negru, nici fistichiu etc. şi ne-am învoit din preţ.
— Aşa este, domnule judecător, începu a zise snovosul. După ce ne-am învoit omeneşte, l-am întrebat în ce zi să vin să-l iau şi mi-a răspuns ca să nu vin nici marţi, nici miercuri, nici joi, nici vineri, nici sâmbătă, nici duminică, nici luni. Era într-o luni când i-am dus brâul să mi-l vopsească. Peste o săptămână când m-am dus să-l iau, mi-a zis că nu e gata. Peste altă săptămână mi-a zis ca şi la început. Şi de atunci de câte ori m-am mai dus să-mi iau brâul, mi-a răspuns că eu mă duc tot în zile în care dânsul mi-a spus că nu e gata.
Judecătorul, văzând ce fel de oameni are a judeca, se trase la chibzuire. Apoi le zise:
— Slujitorul acesta, om al tribunalului, este însărcinat să vă împace. Duceţi-vă cu dânsul.
Slujitorul îi duse pe Dealul Mitropoliei; acolo, prin ajutorul altor slujitori, îi legară fedeleş pe amândoi la un loc, unul în faţa altuia, le dete drumul de vale. Pe când veneau de-a berbeleaca, slujitorul întrebă pe omul cu brâul:
— Cum să-ţi vopsească brâul?
— Să-l vopsească cum dracu l-o vopsi, răspunse el.
— Când să vină omul să-şi ia brâul? întrebă pe boiangiu.
— Să vină când naiba o veni, că este gata.
6. Ieftin și scump
— Tată, am găsit un bou ieftin; bine ar fi să-l cumperi, zise un june ca de optsprezece până la douăzeci de ani tatălui său, plin de bucurie.
— De unde știi tu că este ieftin, și cine este cel ce îl vinde? întrebă părintele.
— Este un nenorocit, tată, răspunse junele, căruia i-a murit până acum mai mulți boi. Vitele ce brumă i-a mai scăpat le-a schimbat pe bani. El voiește să se apuce de altceva, căci cu vitele n-are noroc. Boul ce i-a rămas încă este hotărât să-l dea pe ce l-o da, numai să scape de dânsul, și nu găsește să-l vânză.
— Și în cît l-a lăsat?
— Eu l-am tocmit și îl pot scoate cu vro cincizeci de lei.
— Este scump, dragul tatei.
Surprins de răspunsul tatălui său, bietul june lăsă ochii în jos, tăcu și se duse într-ale sale. Era convins că tată-său știe ce spune.
Soarta, care pînă aci fusese cam aspră cu această familie, se îndură în cele din urmă, și de un cârd de vreme începu a-i zâmbi. Pe ce punea mîna bătrînul, totul îi ieșea spre bine.
După vro doi ani de la aceasta, bătrînul se întoarse acasă într-una din zile cu un bou frumos. Avea de ce se prinde ochiul cînd se uita cineva la el.
Fiul, cînd văzu în bătătură un astfel de bou, alergă, la tată-său într-un suflet și, plin de bucurie, îi zise:
— De la cine ai cumpărat boul ăsta, tată?
— De la obor, tătucule.
— Și l-ai luat mai ieftin decît care îl găsisem eu mai anțărț?
— Ba nu; pe acesta am dat mai mult, deși acela nici el nu era prost. Boul ce vezi în bătătură mă ține 200 de lei.
— Boul ce tocmisem eu era numai 50 de lei, și atunci mi-ai zis că este scump, tată dragă.
— Așa este, fătul meu. Aceasta o zic și acum. Atunci boul cu cincizeci de lei era scump, fiindcă n-aveam bani. Astăzi, acesta cu două sute de lei este ieftin, fiindcă, de la mila lui Dumnezeu, am putut lega și noi gura pânzei. Aceasta s-o ții minte în viața dumitale.
6. Crivățul și peticul de cojoc
Într-o iarnă, crivățul se furlandisea și, umflându-se în pene, zicea:
– Vu, vu, vu! Păziți-vă, că vă îngheț.
Un petec de cojoc, aruncat pe un gunoi, ridicând capul întrebă:
– Ce zici?! Ce zici?!
– Taci din gură acolo! Cine vorbește cu tine? Îi răspunse crivățul, și-și cătă de treabă.
7. Misiunea resteului
Soarele dăduse în asfințit, când un călător ajunsese într-un sat sărăcăcios; și ca să-și urmeze călătoria era fără putință, de teamă a nu înnopta pe câmp sau în vreo pădure; se hotărâ doar a mânea noapte aci și pentru acesta trase la casa unui țăran.
– Bun găsit, vericule.
– Bun venit, jupâne.
După ce săteanul îl primi să mâie la dânsul, omul începu să se îngrijească oarecum de cină. Merindele le sfârșise după drum; prin urmare, trebui să să ceară a cumpăra de la gazdă.
Dar care fu mirarea lui când i se spuse că nu va putea găsi de nici unele, fiindcă erau prea săraci.S-ar fi lipsit el de cină, dar burta îi aducea aminte că de pe la nămiezi nu primise nici o hrană.
Se văzu dar nevoit a alerga la mijloace piezișe și începu:
– Ziseși, neiculiță, că n-ați de nici unele?
– Așa, jupâne.
– BIne. Adu restul încoa, că îmi fac eu de mâncare, acum.
Țăranul, curios, voind să vadă ce mâncare are să fie aceea din resteu, se grăbi a i-l aduce.
Până atunci, călătorul adunase niște rascote, surcele și așchii de lemn ce putu afla prin bătătură și ațâțase un foc bunicel, punând și crăcanele. Țăranul sta și se uita, și din ce în ce nerăbdarea lui creștea.
Ceru dar călătorul o căldare cu apă și sare și o atârnă de crăcane.Mai ceru și o tigăiță și o așeză și pe dânsa pe foc. Apoi întorcându-se către țăran și țărancă, care căscase gura la dânsul, zise:
I-a vedeți, mă rog, vrun pumn de mălai, așa ceva, n-aveți?
Că am să vă fac să vă cruciți.
Țăranca alergă, scutură desagii și aduse mălai; după ce-l puse-n căldare, călătorul mai adăugă:
– I-a mai vedeți, mă rog, așa puțin unt, cam așa, știi, întorcând din mână, fie oricum va fi.
Țăranul, din ce în ce mai curios, făcu semn femeiii să caute și, după ce hodorogi prin toate ulcelele, aduse și unt.
Pus și acesta în tigăiță, călătorul zise iarăși:
– Ia cătați acum doar de-ți da peste vreo două-trei cuibare, c-am să fac ceva să se ducă pomină.
Femeia sări și, scotocind prin cotețe și prin cuiburi, aduse patru ouă. Cum le văzu, călătorul zise:
– Așezați-vă acum, să vedeți minunea.
Ei zgâiră ochii mari, iar el mestecă mămăliga, făcu jumări și începu să mănânce.
– Da bine, jupâne, așa știm să facem și noi, zise țăranul, care înțelese că fu amăgit; unde e minunea resteuli?
– UIte-o, răspunse călătorul, scoțând un sfanț și puindu-i-l în mână.
8. Bucatele afumate
După ce calcase focul vaduviei pe un biet ora, norocul îl ajuta sa dea peste o femeie de treaba și buna. Se căsători omul de a doua oară. El era multumit.
De unde casa lui era risipita, vazu ca începe a se aduna, belșugul intra pe ușa, iar nevoia ieși pe fereastra. Muierea il cauta si il ingrijea ca pe un copilas. Vezi ca îi era drag. și el își iubea muierea, fiindcă vedea hărnicia ei. Pentru aceasta, nici el nu voia să rămâie pe jos.
Cu toate astea, de câte ori ședea la masa, el nu se putea opri de a ofta. Muierea se topea de mâhnire cand il tot vedea ca ofteaza. Ea se silea să-i facă toate bune și nici nu-i trecea pe dinainte ca sa nu-l supere întru ceva. Bucatele le făcea însuși cu mâna ei și le gatea bine, numai și numai ca să-i placă. El ofta mereu. Azi asa, maine asa, până ce într-o zi femeia, luându-și inima în dinți, îi zise:
– Barbate, ce vierme te roade la inima de tot oftezi? Dacă vezi ceva în casa ce nu-ți place, spune-mi. Eu mă silesc din toate puterile mele sa fac cum e bine. Dacă vreun lucru nu este făcut după pofta inimii tale, invata-ma cum sa fac altfel.
– Nevasta, răspunse el, n-am sa ma plâng de tine nici cât negru sub unghie. Eu văz ca tu te frămânți cu firea să faci totul cum sa fie bine. Tu deretici, scuturi și gătești bucatele cu însuți mâna ta. Toate lucrușoarele își au locul lor și fiecare este asezat așa, încât noaptea pe întuneric să poți sa te duci să pui mâna pe ele. Când viu de la lucru, n-am sa astept și masa este pusă și bucatele gata. Nu știu însă cum, nu știu de ce, dar bucatele n-au gust ca cele de la nevasta dinții. Nu te supăra pentru ca ti-am spus; tu m-ai silit. Eu n-as fi cutezat o data cu capul să ți-o spui.
– Prea bine, barbate, nu ma supar de loc. Spune-mi numai, invata-ma cum făcea raposata nevasta-ta, ca sa fac și eu ca dânsa.
-Nu știu, nevasta, ce să-ți spun, nu știu ce sa te invat. Atâta știu numai ca gustul bucatelor ei era altfel.
Femeia, biet, se puse cu mai mare râvna sa faca bucate care sa placa barbatului.
El ofta mereu.
Când într-o zi, ea, după ce așeza bucatele la foc, se dete după alte treburi ale casei și venind sa mai vază de bucate, ele se afumase. Se câinea biata muiere si se smulgea de mâhnire de ti se rupea inima de mila ei, cum de i se afumase bucatele. Ea se gândea cât de mulțumit are să fie bărbatul ei, când lui nu-i place bucatele când sunt făcute după tot satul lor, dar încamite acum, când sunt afumate. S-ar fi apucat biată femeie sa faca alte bucate, dar n-avea timp. Era tîrziu. Trebuia să vie de prânz bărbatul.
Puse masa și-l aștepta cu inima cât un purice, de teama sa nu-i faca imputari. Când il vazu ca vine, se făcu mititica si nu știa cum sa umble mai cu binișorul pe linga dinsul.
Barbatul, cum veni, se puse la masa.
Femeia aștepta, când-când, să-i zică cine știe ce pentru ca bucatele nu sunt bune. În loc de acestea, bărbatul zise:
– Mulțumesc ție, Doamne, ca ai luminat pe femeia mea să-mi gateasca măcar o data bucate care să-mi placă și mie.
Pasămite, nevasta dinții îi făcea tot bucate afumate.
– Astfel de bucate îți făcea nevasta dinții, barbate? îi zise femeia. Mulțumesc și eu lui Dumnezeu ca m-a facut în cele din urma sa știu ce fel de bucate ai mâncat de la nevasta dinții.
Vezi ca el se învățase cu bucate afumate si acum, biet, el credea că așa trebuia sa fie.
Copiii învață prin joc și din povești. Așa că, îți propunem o carte cu 7 povești pline de înțelepciune care-l vor inspira pe al tău copil să-și manifeste emoțiile într-un mod sănătos și acceptat social.
Hai să tragem puțin cu ochiul în carte!
De exemplu, capitolul al VII-lea – ,,Cercul Magic” – surprinde întâlnirea personajului Scânteiuță cu demonul Cât-o-Frică.
Prin intermediul acestei povești, copilul tău va înțelege cum ne controlează frica deseori și cum frica poate fi îmblânzită mai ușor decât am crede!
Acest capitol le va arăta copiilor faptul că, doar observându-și propriul comportament, propriile trăiri și gânduri, începe să se facă lumină în viața lor.
La finalul acestui capitol, veți avea de rezolvat împreună un exercițiu și-o provocare care-i va învăța pe copii cum să evite să se lase conduși de emoții.
Apasă aici și descoperă alături de copilul tău cartea ,,Aventurile lui Scânteiuță”. Cartea te va ajuta să-l ghidezi pe copilul tău în lumea complexă a emoțiilor și să-i dezvolți inteligența emoțională prin povești și exerciții.
9. Dă-o și tu, înainte!
Răducu era om deștept și păcălici în toată puterea cuvîntului. Un lucru îl cam strica. Îi plăcea pururea să-și spele gâtul. Căci, zicea el, mă tem să nu-mi prinză gâtul rugină.
Pe la lăsaturi de sec și sărbători mari, săruta mai multe pahare pline cu apă de sapă. Dacă îl ținea cineva de rău pentru aceasta, el răspundea:
— Nu e vina mea. Fiecare păhăruț plin îmi face cu ochiul și-mi trage cu mustața. Apoi eu nici în ruptul capului nu voi să le stric hatârul.
Câteodată se îmbrăca culaibăr ovreiesc și mergea pe la prieteni pentru petrecere. Însuși cîrmuitorul, cu toate că era un om posac, îi da cîte un bacșiș de bun cheful lui, pentru glumele Răducului cele cu șic, cînd i se înfățișa într-aceste haine și îi vorbea ovreiește.
Răducu de meseria lui era dogar.
Odată cârmuitorul mergea pe jos prin cetate. Așa obișnuia el să facă cînd mergea în revizie. Ajungând la o răspântie, vede un cerc de oameni și pe cineva la mijloc care făcea gălăgie. Era meșterul Răducu, cam candriu și scoțînd-și focul nu știu pe cine.
Cârmuitorul se apropie. Cercul se sparge.
— Ce este asta, por’-de-câine, îi zise cârmuitorul cam răstit, de faci atâta zarvă în mijlocul pieței și nu lași în pace pe oameni?
— Cucoane… apoi… iacă… ei nu-mi dau pace.
— Du-te acasă de te culcă, și să nu te mai văz p-aici. Auzitu-m-ai?
— Iaca nai Dară dacă nu mi-e somn? întrebă Răducu.
— Să-ți dau eu somn.
Și o dată cu vorba, cârmuitorul îi cârpește o palmă de parcă era venită de la Urlați.
Meșterul Răducu, fără să-și piarză cumpătul și fără să arate vreo supărare, se întoarce repede și, zărind lângă dânsul pe un dorobanț d-ai cârmuitorul, unde îi șterge și el ăluia o palmă d-alea sositele de la ciuperci. Și totdodată îi zise cu sînge rece și liniștit:
— Dă-o și tu înainte, căci este venită de la cuconul cârmuitor.
Acesta se umflă de rîs, îl iertă de arest, dară îl trimise acasă cu un slujitor.
10. Pasărea cu coadă lungă
A fost odată un boier. El avea, cum avea boierii p-atunci, și țigani robi și scutelnici și toate bunurile. Dintre toți copiii de case, copii luați pe procopseală și dintre toți țiganii, Dinu țiganul îi căzuse tronc la inimă. Și avea dreptate boierul. Dinu era un flăcăiandru isteț, deștept, înfipt și spirt, nu glumă.
Boierul de multe ori se lua după gura lui și vedea că îi iese înde bine. Dinu era nedespărțit de lîngă boier. Dinu în sus, Dinu în jos, Dinu în toate părțile. Ce zicea Dinu, nimeni nu putea să dezică.
Acest boier avea obicei, cînd spunea cîte ceva, de-și da drumul gurei, astfel încît nici el nu-și mai putea da seama de ceea ce spunea. Și cum era și de îndrăzneț, Dinu zise odată boierului:
— Boierule, mă iartă, să nu-ți fie cu supărare, dară prea le spui și dumneata groase. Mi-e rușine mie de rușinea dumitale. Spune-le nițel mai cu moț, iar nu așa hodoronc-tronc, ca din topor, dacă vei să te crează lumea.
— D-apoi nu știi tu, mă țigane, că cu o minciună boierească treci în țara ungurească?
— Ba știu. Dară cu una d-ale dumitale nu mergi nici la Colintina.
— Așa să fie, Dinule? Ei bine, iaca, tu cînd mă vei vedea că prea mă întinz, să mă tragi de mânecă giubilei.
Nu trecu mult și boierul se afla la un zaiafet cu mai mulți boieri.
După ce-și stropi nițel măseaua, boierul simți că-l mănâncă limba. Apoi din vorbă în vorbă, fiindcă vorba vorbă aduce, el zise că are să spuie o istorie ce o văzuse cu însuși ochii săi.
Dinu, cura auzi, se făcu numai urechi și se hotărî ca de astă dată să nu lase pe stăpânu-său a cădea în păcat.
Boierul începu: —Cînd eram tretilogofăt, boieri dumneavoastră, și mă duceam la un sat din partea cîmpului, am văzut într-o pădure o pasăre așa de frumoasă cum nu mai văzusem până atunci. Eu dau cu socoteala că va fi fost pasărea care ne spunea dascălul că se numește finix. Ea era cam ca păunul nostru, și avea o coadă, minunat de frumoasă, și lungă, pe nemincinos, de trei stânjeni.
Dinu de la spate, fiindcă țiganul sta totdauna la spatele boierului când ședea la masă, îl trase de mânecă.
— Adică, zise boierul, poate că nu era de trei stânjeni; dară doi stânjeni tot avea.
Dinu îl trase de mânecă iară.
— Ce zic eu doi stânjeni? Însă dau cu socoteala că era de un stânjen, fără doar și poate.
De a treia oară Dinu trase pe boier de mânecă. Boierul unde se întoarse iute către Dinu și se răsti la dânsul, supărat foc, zicându-i:
— Du-te la dracu, măi țigane, ce, vei să-mi rămîie pasărea fără coadă?
11. Astronomul, doctorul și țăranul
Doi prieteni de copilărie mersese pe la şcoli în străinătate şi învăţase cartea până la brâu, adică se făcuse burduf de carte. După ce isprăviră de învătat, se întorceau acasă cu gând ca să procopsească pe toată lumea. Unul era cititor de stele şi altul doctor. Dar fiindcă erau cam jerpeliti, sfat făcură ei şi se hotărâră să nu meargă de-a dreptul în mijlocul cetătii, ci să înceapă a procopsi mai întâi pe mărginaşi, de la care să capete câte ceva cu care să se mai înţolească şi ei. Aşa hotărâră, aşa şi făcură.
Trase la casa unui mărginaş. Acolo găsiră numai pe femeia casei. Bărbatul era la câmp să adune nişte coceni de porumb pentru nutreţul vitelor. Ei cerură să-i găzduiască. Între aceste, cum era şi cam înde seară, iată că soseşte şi omul femeii de la câmp. Îi spuse şiretenia. Omul primi să-i găzduiască; şi fiindcă auzise că sunt nişte procopsiţi, le aşternu în casă tot ce avea mai bun pentru culcare; iar el se culcă pe prispă afară, înfăşurat în gheba şi în cojocul lui.
Până a nu se culca, femeia casei găti procopsiţilor nişte jumări din câteva ouă, le dete niţel lapte şi niţel untişor, iar pentru bărbatu-său făcu o mămăligă de-alea înfricoşatele, şi i-o puse dinainte cu un ceanac de fasole, fiindcă era în postul Crăciunului. Mâncă omul cu poftă, fiindcă era flămând şi trase o donicioară de apă de-i trosneau urechile.
În vremea aceasta, procopsiţii ieşiră pe afară. Astronomul, uitându-se pe cer, zise:
— Ce frumoasă vreme o să avem mâine.
Doctorul îl asculta cu ochii bleojdiţi; apoi zise şi el:
— Vezi pe omul ăsta, până mâine nu va mai fi între cei vii. Are să crape. Văzutu-l-ai tu ce a mâncat şi cum a mâncat?
Apoi intrară în casă ca să se culce.
Până a nu dormi ei, intră şi ţăranul şi zise:
— Nevastă, ia hai să adunăm ale trăncănăi de pe afară, să le dăm pe lângă casă, că mie mi se pare că la noapte a să ningă.
Procopsiţii, când auziră, se înfundară de râs, însă tăcură.
Se culcară cu toţii şi adormiră. Peste noapte, cam pe când încep a cânta cocoşii de ziuă, ţăranul intră în casă şi scoală pe nevastă, să facă focul la sobă.
Doctorul zise tovarăşului său:
— Acestea sunt semne că nu-i este bine. Aiurează deştept. Mai aşteaptă niţel şi vei vedea că are să crape.
În vremea aceasta, ţăranul ieşi afară şi se întoarse cu o crosnă bună de lemne. Până să încarce bratul de lemne, până să vină în casă, ninsoarea îl albise, căci ningea ca în mijlocul iernii.
Când îl văzură procopsiţii plin de ninsoare o mâlciră.
Ţăranul făcu focul şi se puse să se încălzească; femeia se sculase şi luase furca. Ea lucra şi el îi spunea la snoave pe lângă foc. Nici că avea gând să crape.
După ce se lumină de ziuă şi văzură că afară neaua este mare şi ţăranul cu voie-bună, procopsiţii îl întrebară:
— Cum se poate, îi zise doctorul, de n-ai nici pe dracu, după ce aseară ai mâncat un ceanac de fasole, o mămăligă întreagă şi ai băut o doniţă de apă?
— laca bine, răspunde ţăranul, muncesc toată ziua, şi seara când vin flămând, totdeauna mănânc aşa. M-am obişnuit cu felul ăsta de mâncare şi mi-e bine, sunt sănătos, mulţumesc lui Dumnezeu.
— Asta bine, îi zise astronomul; dar de unde ai ştiut tu că a să ningă în astă-noapte?
— lacă, când mă întorceam de la câmp, am văzut o scroafă care aduna paie şi le ducea la culcuşul ei. Acesta este cel mai nemincinos semn de ninsoare.
— Aide mă, încolo, zise astronomul către doctor şi atingându-l cu cotul, aici nu e treabă, că nu plătim nici o ceapă degerată unde şi porcii sunt astronomi.
12. Păcală, Tândală și hoții
Păcală și Tândală, cei doi frați de cruce, au mers prin lume împreuna o grămadă de vreme…
Dar, într-o noapte, pe când erau sfîrșiți de oboseală, au ajuns într-un sat.
În sat, oamenii se culcasera și nici o luminiță nu mai sclipea pe la ferestre.
Așa că, ce să facă cei doi?
– Am ajuns prea tarziu ! s-a oprit locului Păcală. Ca să mai trezim pe cineva la ceasul acesta ar fi un mare păcat! Mai bine știi la ce mă gândesc ? Să dormim în biserică.
– Așa e. Bine zici. Tot nu e nimeni acolo, acum în miezul nopții, spuse Tândală.
– Ne odihnim pe cinste, pe una din rogojinile din biserică. Și, dis-de-dimineață, pornim mai departe. Dar unde-o fi biserica?
– Uite-o pe culmea dealului. Chiar lângă cimitir!
Și-au urcat ei, amândoi, ca niște umbre, pe deal.
Ajunși în cimitir, au străbătut o poteca, printre morminte..
Și când să pășească în biserică, o voce groasă a răsunat:
– Să împărțim sacul cu galbeni în zece! Vocea venea, neîndoios, dinăuntru.
– Tu ce zici, Păcală, ce-o fi asta, cine-o fi? șușotește mirat, Tăndală.
– Zic că se petrece aici un lucru foarte ciudat!
– Să ne dăm mai aproape și s-ascultăm temeinic!
Și s-au apropiat ei tiptil și în lumina ferită a unei făclii, prin crăpătura ușii, au zărit mai mulți bărbați. Unul din ei a început să vorbească:
– De ce sa împărțim galbenii-n zece, când noi toți suntem nouă?
– Suntem nouă, e drept, a glăsuit, iar acela care avea vocea groasă, însă cum este legea la noi tâlharii, căpitanului bandei i se cuvin nu una, ci două părți din pradă!
– E o bandă de tâlhari! a mai șoptit Păcală. Au săvârșit un jaf și-și împart galbenii!!
Numai că socoteala de-acasă nu se prea potrivește cu cea din târg…
Și s-a sfătuit îndată cu Tândală ce urmau să facaă.
Și fiindcă în tindă, sub masă, se aflau niște giulgiuri, și-au luat de-acolo două și s-au învelit cu ele.
Pe urmă, Tândală, cu glasul lui înfundat, a început să rostească:
– De ce ați ieșit măi, voi, morții din morminte ?
– Păi cum să nu ieșim? a răspuns Păcală, la fel de înfundat, că noi, cât am trăit, am fost lipsiți de bunătățile lumii. Și-acu am auzit, ne-a spus un spiriduș că s-ar găsi în biserică niște tâlhari stăpâni pe-un sac cu galbeni jefuiți de la oameni.
– Și voi ce doriți? Câte-un galben?
– Da, dorim fiecare dintre noi câte-un galben. Și pe cei nouă hoți îi poftim să-i avem lângă noi în morminte, acoperiți cu țărână, de vii, ca să se-nvețe minte să nu mai jefuiască pe nimeni.
Tâlharii din biserică, când a început să glăsuiască Tândală, au împietrit. Dar când l-au auzit și pe Păcală că ei, cei răposați, ar pofti să-i aducă pe hoți alăturea, în morminte, și să-i îngroape de vii, au început să țipe:
– S-a isprăvit cu noi! Pe unde să fugim? Și care mai de care s-au năpustit pe ușa din dosul căreia Tândală, la ieșire, le da câte-un picior în spate, ca să-i ajute să se păvălească pe povârniș mai lesne..!!
Când au rămas numai ei singuri, Păcală și Tândală au intrat în biserică, râzând de se țineau cu mâinile de pântece.
Năstrușnicii răposați erau plini de voie bună!
13. Prostia omenească
A fost odată, când a fost, că, dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti.
Noi nu suntem de pe când poveștile, ci suntem mai dincoace cu vro două-trei zile, de pe când se potcovea purecele cu nouăzeci și nouă de ocă de fer la un picior și tot i se părea că-i ușor.
Cică era odată un om însurat, și omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. Nevasta lui, care avea copil de țâță, era cam proastă; dar și soacră-sa nu era tocmai hâtră.
Întru una din zile, omul nostru iese de-acasă după trebi, ca fiecare om. Nevasta lui, după ce-și scăldă copilul, îl înfășă și-i dete țâță, îl puse în albie lângă sobă, căci era iarnă; apoi îl legănă și-l dezmerdă, până ce-l adormi. După ce-l adormi, stătu ea puțin pe gânduri ș-apoi începu a se boci cât îi lua gura: „Aulio! copilașul meu, copilașul meu!”
Mama ei, care torcea după horn, cuprinsă de spaimă, zvârli fusul din mână și furca din brâu cât colo și, sărind fără sine, o întrebă cu spaimă:
— Ce ai, draga mamei, ce-ți este?!
— Mamă, mamă! Copilul meu are să moară!
— Când și cum?
— Iată cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?
— Îl văd. Și?
— De s-a sui mâța, are să-l trântească drept în capul copilului și să mi-l omoare!
— Vai de mine și de mine, că bine zici, fata mea; se vede că i s-au sfârșit mititelului zilele!
Și, cu ochii pironiți în drobul de sare de pe horn și cu mânile încleștate, de parcă le legase cineva, începură a-l boci amândouă, ca niște smintite, de clocotea casa. Pe când se sluțeau ele, cum vă spun, numai iaca și tatăl copilului intră pe ușă, flămând și năcăjit ca vai de el.
— Ce este ? Ce v-au găsit, nebunelor?
Atunci ele, viindu-și puțin în sine, începură a-și șterge lacrămile și a-i povesti cu mare jale despre întâmplarea neîntâmplată. Omul, după ce le ascultă, zise cu mirare:
— Bre! mulți proști am văzut eu în viața mea, dar ca voi n-am mai văzut. Mă… duc în lumea toată! Și de-oiu găsi mai proști decât voi, m-oiu mai întoarce acasă, iar de nu, ba.
Așa zicând, oftă din greu, ieși din casă, fără să-și ieie ziua bună, și plecă supărat și amărât ca vai de om!
Și mergând el bezmetic, fără să știe unde se duce, după o bucată de vreme, oprindu-se într-un loc, i se întâmplă iar să vadă ceva ce nu mai văzuse: un om ținea puțin un oboroc deșert cu gura spre soare, apoi răpede-l înșfăca și intra cu dânsul într-un bordeiu; pe urmă iar ieșea, îl punea iar cu gura la soare, și tot așa făcea… Drumețul nostru, nedumerit, zise:
— Bună ziua, om bun!
— Mulțămesc dumitale, prietene!
— Da’ ce faci aici?
— Ia, mă trudesc de vro două-trei zile să car pocitul ist de soare în bordeiu, ca să am lumină, și nici că-l pot…
— Bre, ce trudă! zise drumețul. N-ai vrun topor la îndămână?
— Ba am.
— Ie-l de coadă, sparge ici, și soarele va intra singur înlăuntru.
Îndată făcu așa, și lumina soarelui întră în bordeiu.
— Mare minune, om bun, zise gazda. De nu te-aducea Dumnezeu pe la noi, eram să îmbătrânesc cărând soarele cu oborocul.
„Încă un tont”, zise drumețul în sine și plecă.
Și mergând el tot înainte, peste câtva timp ajunse într-un sat și, din întâmplare, se opri la casa unui om. Omul de gazdă, fiind rotar, își lucrase un car și-l înjghebase, în casă, în toată întregimea lui; ș-acum, voind să-l scoată afară, trăgea de proțap cu toată puterea, dar carul nu ieșea. Știți pentru ce? Așa: ușile era mai strâmte decât carul. Rotarul voia acum să taie ușorii, spre a scoate carul. Noroc însă că drumețul l-a învățat să-l desfacă în toate părțile lui, să le scoată pe rând afară ș-apoi iarăși să-l înjghebe la loc.
— Foarte mulțămesc, om bun, zise gazda; bine m-ai învățat! Ia uită-te dumneta! Era să dărâm bunătate de casă din pricina carului…
De aici, drumețul nostru, mai numărând un nătărău, merse tot înainte, până ce ajunse iară la o casă. Acolo, ce să vadă! Un om, cu-n țăpoiu în mână, voia să arunce niște nuci din tindă în pod.
„Din ce în ce dau peste dobitoci”, zise drumețul în sine.
— Da’ ce te frămânți așa, om bun?
— Ia, vreu să zvârl niște nuci în pod, și țăpoiul ista, bată-l scârba să-l bată, nu-i nici de-o treabă…
— Că degeaba te trudești, nene! Poți să-l blastămi cât l-ei blăstăma, habar n-are țăpoiul de scârbă. Ai un oboroc?
— Da’ cum să n-am?!
— Pune nucile într-însul, ie-l pe umăr și suie-le frumușel în pod; țăpoiul e pentru paie și fân, iar nu pentru nuci.
Omul ascultă, și treaba se făcu îndată. Drumețul nu zăbovi nici aici mult, ci plecă, mai numărând și alt neghiob.
Apoi, de aici merse mai departe, până ce ajunsese ca să mai vadă aiurea și altă năzbâtie. Un om legase o vacă cu funia de gât și, suindu-se pe-o șură, unde avea aruncat oleacă de fân, trăgea din răsputeri de funie, să urce vaca pe șură. Vaca răgea cumplit, și el nu mai putea de ostenit…
— Mă omule! zise drumețul, făcându-și cruce; dar ce vrei să faci?
— Ce să fac, mă-ntrebi? Da’ nu vezi?
— Ba văd, numai nu pricep.
— Ia, hăramul ista e hâmisit de foame și nu vre’ nici în ruptul capului să vie după mine sus, pe iastă șură, să mănânce fân…
— Stai puțin, creștine, că spânzuri vaca! Ia fânul și-l dă jos la vacă!
— Da’ nu s-a irosi?…
— Nu fi scump la tărâțe și ieftin la făină.
Atunci omul ascultă și vaca scăpă cu viață.
— Bine m-ai învățat, om bun! Pentr-un lucru de nimica eram cât pe ce să-mi gâtui vaca!
Așa, drumețul nostru, mirându-se și de această mare prostie, zise în sine: „Mâța tot s-ar fi putut întâmpla să deie drobul de sare jos de pe horn; dar să cari soarele în casă cu oborocul, să arunci nucile în pod cu țăpoiul și să tragi vaca pe șură, la fân, n-am mai gândit!”
Apoi drumețul se întoarse acasă și petrecu lângă ai săi, pe cari-i socoti mai cu duh decât pe cei ce văzuse în călătoria sa.
Ș-am încălecat pe-o șa, ș-am spus povestea așa.
Ș-am încălecat pe-o roată, ș-am spus-o toată.
Ș-am încălecat pe-o căpșună, și v-am spus, oameni buni, o mare minciună!!
Ei bine, minciuni sau povești, snoavele au reușit întotdeauna să reliefeze prin istorioare hazlii acele aspecte ale comportamentului uman, a vieții sociale și a relațiilor dintre oameni.
De asemenea, au adus la un loc oamenii, apropiindu-i și ajutându-i să comunice deschis, să „tragă” concluzii îndelung analizate și să învețe din fiecare istorisire cum să fii un om onest în orice împrejurare.
Iar despre onestitate, diferențe de opinie, răbdare, observarea comportamentului, decizii luate în tihnă și multe altele vor descoperi și copiii în aceste povești folclorice pline de tâlc și învățături.
Sperăm că ți-a plăcut selecția noastră de snoave pentru copiii. Te-ar mai putea interesa și articolul cu bancuri și glume pentru copii.
Distribuie acest articol pe Facebook ca să se binedispună și prietenii tăi!
